Predarea Basarabiei la ruşi

27 iunie 1940.

O zi frumoasă, senină, liniştită, plină de veselie se apropia de sfârşit.

Ora 5 seara. Eu, cu băiatul meu de 13 ani, mă aflam la rudele mele, fratele soţului meu, preot într-un sat la 25 km depărtare de oraşul în care trăiam noi, unde ne petreceam vacanţa. Am deschis radioul ca să ascultăm ştirile, ca de obicei, dar ne-am îngrozit. S-a auzit vocea tremurătoare a regelui Carol: „Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastră. Ruşii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem putere să luptăm cu ei. Am trimis o delegaţie în Germania. Să vedem ce vom putea face. Mâine la ora 5 dimineaţa vă dau rezultatul definitiv”.

Am rămas încremeniţi, disperaţi, mai ales eu care eram aici cu copilul, având soţul acasă. Am vrut să plec imediat acasă, dar în tot satul nimeni nu voia să pornească la drum seara şi în aşa împrejurări. N-am dormit toată noaptea, aşteptând ora 5 dimineaţa, care a sosit cu veşti foarte triste. Aceeaşi voce a regelui Carol a spus: „Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiţi Basarabia, luând cele necesare. Veniţi toţi în România, numai cei săraci rămân pe loc. Am dat ordin armatei să se retragă ultima pe jos şi toate vehiculele să le pună la dispoziţia populaţiei. Am făcut convenţie cu ruşii ca trei zile să nu intre în Basarabia, ca să vă puteţi refugia toţi. Să nu vă fie frică, dacă nu încăpeţi în România, vă primeşte cu drag Germania”.

La ora 6 dimineaţa am pornit acasă pe jos cu băiatul, mai mult fugind decât mergând. La ora 12 am ajuns la marginea oraşului nostru, dar ne-am îngrozit de cele ce am văzut. Zeci de tancuri ruseşti, cu soldaţi veseli, care ţipau, cântau, având atitudinea unor mari biruitori. Evreii, care considerau o mare fericire venirea ruşilor şi care toţi au rămas în Basarabia, îi primeau cu pâine şi sare, cu flori şi cu panglici roşii la piept.

Când am ajuns acasă, soţul meu disperat ne-a spus: „Dacă eraţi acasă, acum eram în România. La ora 7 seara, în ziua de 27 iunie a venit căpitanul Mihăilescu cu o căruţă mare şi 2 soldaţi şi mi-a zis: «Ia repede ce poţi şi pleacă!». Cum era să plec fără voi?”.

În 28 iunie 1940 s-a închis graniţa, la o jumătate de zi, nu la trei zile, cum au promis ruşii.

Două săptămâni Basarabia a rămas fără administraţie, numai cu soldaţii care ţineau ordinea. Pe la 15 iulie au început să vină organe administrative. A doua zi a început arestarea celor care făcuseră politică română: liberali, avereşcani, gardişti şi chiar ţărănişti. Prin sate au mai rămas câţiva chiaburi care, nevrând să se despartă de bogăţia lor, au fost arestaţi şi averea confiscată. O bună parte din averea lor cădea în mâinile celor care-i arestau.

De noi, la început, nu s-au atins. Stăteam în încordată aşteptare. La începutul lunii august a început să vină corpul didactic.

Într-o zi, soţul meu a fost chemat la sfatul popular, unde i s-a propus să ocupe postul pe care l-a avut înainte – inginer agronom, şef de plasă. Soţul meu a refuzat această propunere pe motivul că este fiu de preot – ceea ce la ei se socotea origine nesănătoasă – şi n-au să aibă încredere în el. A cerut să-i dea un serviciu mai mic, în specialitatea lui. Atunci unul din ştabi i-a spus: „Vezi câte maşini se îndreaptă în fiecare zi spre închisoarea Tighinei. Dacă mâine nu te prezinţi la serviciu, vei fi acolo!”.

De frică s-a prezentat la serviciul propus. Tot cu această metodă m-au obligat şi pe mine să-mi reiau postul în învăţământ la şcoala cu 7 clase de liceu.

Mi s-a dat fosta mea clasă a 4-a, a căror elevi au reuşit la liceu, dar i-au întors înapoi pentru a repeta clasa, ca să facă obiectele în limba rusă. Copiii nu ştiau deloc ruseşte şi era o muncă foarte grea. De trei ori pe săptămână, seara, trebuia să facem cu tot tineretul limba rusă.

Băiatul meu, care trecuse în clasa a 3-a la liceul „Alecu Russo” din Chişinău, a rămas să înveţe în clasa a 7-a. Fericirea lui a fost că noi acasă vorbeam ruseşte şi de la 5 ani eu l-am învăţat să scrie şi să citească ruseşte. Era primul în clasă.

Greu treceau zilele. A venit la noi un inspector şcolar ucrainean, rugându-ne să-l primim în gazdă provizoriu, până ce-şi va găsi o locuinţă. Ştiam că sunt răzbunători, l-am primit cu o condiţie: numai pentru o lună. El a stat 3 luni, motivând că nu găseşte o gazdă potrivită pentru situaţia lui.

Am văzut că el nu se ocupa de şcoala noastră deloc, fiind mereu în deplasare. L-am întrebat odată de ce nu vine să mă controleze, eu eram singura româncă între ruşi, am învăţat altă pedagogie şi nu ştiam cum să predau după metodele ruseşti. Mi-a spus foarte sincer că el e ocupat cu arestarea chiaburilor şi că a trimis acasă la Viniţa 30 de covoare basarabene. Altădată, la reproşul meu că nu se ocupă de şcoală, a fost şi mai sincer şi a zis: „Eu sunt fierar de meserie, ce cunoştinţe şcolare pot să am?”. M-am mirat şi i-am spus: „Dar cum puteţi fi inspector şcolar?”. Atunci a scos carnetul de partid şi, râzând, mi-a zis: ”Această cărticică roşie face minuni”. În curând, aflând superiorii de afacerile lui, l-au arestat şi aşa am scăpat şi noi de el.

În luna noiembrie, venind odată la şcoală, m-am dus în cancelarie să semnez condica de prezenţă şi am găsit pe masă ziarul local în care, citind, văd numele meu. Era pus în mod intenţionat de colegii mei pe masă. Citesc: „Din imprudenţa organelor administrative şi ale securităţii, la postul de conducător al raionului – în secţia agricolă – s-a strecurat un om periculos, fiu de popă, care imediat trebuie scos din serviciu”. Era vorba de soţul meu pe care peste două zile l-au scos din serviciu, fără nici o motivare.

Era o lovitură mare, mai mult morală decât materială. La români era foarte apreciat în fiecare an, primind mulţumiri, decoraţii, menţiuni… şi acum dat afară ca o cârpă! Material, eram bine situaţi. El avea la români 9000 lei salariu şi 3000 lei diurnă lunar, eu ca învăţătoare 6000 lei; casă nouă, modernă, terminată în anul 1939, care ne-a costat 250.000 lei, 10 ha de pământ, 2 ha de vie, curtea plină de păsări, o vacă; am avut întotdeauna doi servitori; aşa ne-au găsit ruşii. Prin urmare n-am fi murit de foame fără serviciul lui.

Soţul meu, fiind liber, se ducea mai des la Tighina, la o verişoară de-a mea care era căsătorită tot cu un inginer agronom şi a avut ghinionul de a fi rămas în Basarabia. La ei stătea în gazdă şeful securităţii judeţene, căruia ei i-au promis că, dacă el îi ajută să plece în România, ei îi fac acte că i-au vândut casa lor, care era abia terminată şi făcută după ultima modă.

Într-o zi vine soţul meu de la Tighina foarte fericit şi-mi spune: „Şeful securităţii i-a zis verişoarei, sub forma unui mare secret, că ruşii au cerut de la români pe comuniştii care erau la închisoare, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker şi pe toţi cei care sunt împreună cu ei. Regele Carol al II-lea a acceptat această cerere, dar sub forma de schimb de populaţie, adică ruşii să dea României pe toţi funcţionarii rămaşi în Basarabia. S-au trimis listele pe fiecare minister cu numele funcţionarilor, printre care eram şi noi şi ei. Apoi şeful a mai spus: «Să ştiţi că o să vă cheme la securitate, o să ţipe la voi, o să vă oblige să semnaţi că refuzaţi să plecaţi în România, dar voi să nu cedaţi, că aceasta este legal şi altă ocazie de a pleca n-o să mai aveţi»”.

Această veste a fost pentru noi ca un luceafăr care ne-a luminat viaţa noastră întunecoasă.

În ziua de 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a venit un miliţian la şcoală şi m-a chemat la securitate. Bucuria mea! Foarte curajoasă şi liniştită, m-am dus. M-a introdus în biroul şefului securităţii, m-a invitat să stau pe scaun şi, deodată, cu un ton sever mi-a spus: „Avem informaţii că familia dumitale vrea să fugă în România!”.

Eu nu m-am intimidat deloc şi foarte liniştită i-am spus: „Nu suntem aşa de proşti să ne băgăm în gura morţii sau la închisoare, având şi un copil. Dar dacă e legal, atunci vrem să plecăm în România, căci acolo este patria noastră.

România ne-a crescut, ne-a învăţat, ei trebuie să-i slujim”.

El, atunci foarte înfuriat, îmi spune: „De unde ştiţi că e legal? Cine v-a spus asta?”.

I-am răspuns: „Ştiu că e legal pentru schimbul populaţiei, dar cine mi-a spus nu voi spune”.

Atunci el a schimbat tonul şi cu blândeţe mi-a vorbit că trebuie să rămânem aici, căci ne-am născut în Basarabia şi că o să ne fie foarte bine. Eu i-am răspuns: „Vă rog terminaţi cu mine, căci m-aţi scos din clasă şi copiii au rămas singuri”.

El îmi împinge o listă pe care erau tipărite multe nume şi eu semnez şi scriu: „Vreau să plec în România”.

El, foarte nervos, mi-a spus: „Pleacă de aici!”.

Când am ieşit de acolo, în urma mea a venit acelaşi miliţian şi mi-a spus că este trimis după soţul meu. I-am zis să-i spună soţului meu că eu am semnat pentru plecare. Seara, când am venit de la şcoală, căci făceam ore şi după masă, soţul mi-a povestit că l-a ţinut două ore, bătea cu pumnii în masă, ţipa la el, îl ameninţa că nu mai iese de acolo. Soţul i-a pus înainte argumentul cu scoaterea lui din serviciu. Atunci şeful a spus: „Şi la noi sunt proşti, dar eu vă garantez că mâine o să fiţi numit în serviciul dumneavoastră”.

Atunci soţul l-a întrebat: „Dar soţia mea cum a semnat?”.

El s-a fâstâcit şi a spus: „Chiar dacă a semnat că pleacă, mata eşti capul familiei şi poţi să întorci totul altfel”. Şi îi dă aceeaşi listă şi soţul semnează: „Vreau să plec în România”.

Înfuriat, şeful a spus: „Pleacă de aici, dar ai să mă pomeneşti!”.

Terminând de povestit soţul meu, eu am spus: „Nu ştiu ce va fi: România ori Siberia”.

(Blondina Gobjilă – Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)