Preluarea modelului sovietic de exterminare

Un mare număr de români basarabeni şi bucovineni au fost arestaţi şi deportaţi în sinistra noapte de 12/13 iunie 1941, o veritabilă „Noapte a Sfântului Bartolomeu” pentru România contemporană. Aniţa Nandriş Culda, ţărancă buco­vineană din satul Mahala de lângă Cernăuţi, a ajuns în loca­litatea Caanafea din raionul Slobelanski, dincolo de Cercul Polar, în îndepărtata Siberie.

Condiţiile de muncă erau inu­mane, iar cele de trai foarte grele – lipseau lemnele de foc sau cărbunii, alimentaţia era precară, pedepsele deveneau excesiv de aspre, „erau pe câmpie şi mazăre, şi cartofi, dar dacă te-ar fi prins că ai scos un cuib sau că ai luat mazăre ori porumb, te băgau în închisoare” Ea a supravieţuit miracu­los Gulagului sovietic, revenind pe meleagurile natale după două decenii.

La rândul ei, Blondina Gobjilă, cunoscută sub numele de Sora Blondina, profesoară căsătorită cu inginerul Gheorghe Gobjilă la 27 august 1926, a reuşit să înfrunte cu succes taigaua siberiană. Soţul Blondinei a fost şi el deportat într- un îndepărtat lagăr din Siberia, unde a murit de foame şi frig. Pe certificatul de deces comuniştii ruşi au scris drept cauză a morţii tuberculoza.

Mama Blondina a îndurat în la­gărul de la Orlevo-Razovo gerul năprasnic de – 40°C, con­diţii insuportabile de muncă şi de trai. Ea arăta de altfel în memoriile sale, publicate postum, între altele, că „stăteam pe câmp de la 8 dimineaţa până la 4 seara. Într-adevăr, se sco­teau mai multe brigăzi decât trebuiau ca să se schimbe. Când unele lucrau, celelalte se încălzeau la foc şi aşa se schimbau. Mâncare nu se aducea, căci îngheţa pe drum, mâncam numai seara şi dimineaţa”.

O altă supravieţuitoare a Gulagului sovietic a fost Ele­na Siupiur, care avea în anul 1941 doar câteva luni când în­treaga ei familie a fost deportată în Siberia. Aici atmosfera era lugubră, pustiul nemărginit. Iată cum o descrie Elena Siupiur la revenirea de pe meleagurile siberiene, unde îşi petrecuse anii copilăriei: „Stepa siberiană străluceşte tăcută şi curată, îşi scânteie podoabele ei albe de veşnică mireasă, în tăcerea aceasta, dacă taci şi tu, începi să auzi toate gla­surile triste din toate baladele cum încep să urce din tine. Fără să bagi de seamă, te simţi într-un templu nemărginit alb, alb, aşezat între cer şi pământ şi în care doar ecourile de baladă se aud”. Mulţi deportaţi şi-au găsit sfârşitul la mii de kilometri de casa părintească. Alţii au rămas pe melea­gurile siberiene; chiar şi astăzi trăiesc acolo câteva mii de familii româneşti.

Modelul de exterminare sovietic a fost preluat după 23 august 1944 şi de autorităţile din România. Cei dintâi are­staţi şi anchetaţi au fost oamenii politici care au acceptat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, în calitate de mi­niştri. Fostul premier Ion Gigurtu a fost reţinut. Pe baza Jur­nalului Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1944 se arăta că „în calitatea mea de şef al guvernului aş fi consimţit la cedarea Transilvaniei de Nord”.

Cu alte cuvinte, „Tribunalul Poporului – arăta Ion Gi­gurtu într-un memoriu înaintat primului ministru Petru Gro­za la 15 iunie 1945 – prin Acuzatorul Public, ca instanţă de instrucţie, a fost sesizat pentru a se face cercetări în legătură cu cedarea Transilvaniei de Nord” Eliberat, Ion Gigurtu va fi rearestat în 18 octombrie 1948 şi condamnat la ani grei de închisoare. Avea să moară în detenţie, în luna noiembrie a anului 1959.

Alţi oameni politici sau de cultură au fost încarceraţi în lagărul de la Caracal. Onisifor Ghibu constata, la 26 apri­lie 1945, că „azi au venit deţinuţi din judeţul Putna, printre ei şi bătrâna antisemită Tita Pavelescu, în etate de 83 de ani. Bătrâna poartă costumul popular al regiunii. Ce păcat că nu a fost adus şi A. C. Cuza cu cei 88 de ani ai lui!”‘ .

Condiţiile de trai erau grele la Caracal. Alimentaţia avea la bază fasole, cartofi, orez. Cazarea lăsa mult de dorit. Totuşi, libertatea religioasă era garantată. Acelaşi Onisifor Ghibu arată că în Duminica Floriilor, pe 29 aprilie 1945, se ţineau slujbe romano-catolice, reformate, precum şi orto­doxă, cu şase preoţi. In cadrul lagărului, profesorul univer­sitar Onisifor Ghibu a plănuit organizarea unei „Universităţi libere”. Un anteproiect destinat pentru înfiinţarea unei ase­menea instituţii a fost înaintat la 16 mai 1945 de cunoscutul pedagog conducerii lagărului. Ga urma să funcţioneze între orele 8-11 şi 15-17, având următoarele secţii: 1) igienă şi biopolitică; 2) religioasă; 3) ştiinţifică-pedagogică; 4) eco­nomică; 5) tehnică; 6) ştiinţe sociale. Datorită liberării, ca urmare a intervenţiei pe lângă Petru Groza, planul conceput de Onisifor Ghibu nu a mai fost pus în aplicare.

Un alt lagăr de muncă a existat în anii 1946-1947 la Galda. Aici, potrivit unui fost deţinut politic, loan Ianolide, „munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socia­liza”.

Sufletul acestui lagăr era tânărul student Valeriu Gafencu, care potrivit aceluiaşi martor ocular, seara, pe dealuri, cânta, culegea flori, „unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerului”.

La rândul său, părintele Marcu, pe numele său adevărat Constantin Dumitru, îşi amintea peste ani că „prima dată am fost la Galda la vie. Anul al doilea am fost la Vioara (Unirea). Anul al treilea am fost la Ciugadel, unde am lucrat la vie şi la câmp. Am fost cu Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi încă o serie de tineri, foşti elevi şi studenţi […]. La Galda trebuia să secerăm grâul […]. Aveam o mare bucurie să muncesc, mă îmbătăm de muncă! Şi cum lucram cu price­pere, toţi s-au oprit să se uite la mine”. Nici acest lagăr nu a fost de lungă durată, ci unul sezonier.

Epurarea elementelor incomode a continuat însă. Cel mai frecvent motiv l-a reprezentat colaborarea cu regimul antonescian. De asemenea, o cauză foarte gravă era aparte­nenţa la Mişcarea Legionară. Mulţi legionari stăteau ascunşi. Unul dintre aceştia, Radu Şuţu, se găsea la Braşov şi era ne­gustor în Piaţa Sfatului. La 22 august 1948 a fost ridicat însă de organele Siguranţei Statului.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)