„Preotul Constantin Stoicescu, om de mare valoare sufletească”

Aveam preocupări noi în penitenciarul din Brașov. Prima – și cea mai importantă – o constituia rugăciunea în comun, dimineața și seara. Simțeam nevoia unui suport sufletesc și a unei reconfortări spirituale, pe care nu le puteam obține decât în momente de meditație, de rugăciune. Aveam printre noi cinci preoți, toți cu studii teologice. Îi enumăr pe toți: Iancu Popescu din comuna Văcăreasca, Constantin Stoicescu din comuna Lopătari, satul Terca, Iacob Tănase, Iorgu Ciomag și Cocora Gabriel. Printre cei mai activi se numărau preotul Iancu Popescu, pe care-l cunoșteam din vremea studenției, și preotul Constantin Stoicescu, om de mare valoare sufletească.

Rugăciunea în comun o vom practica toți anii grei ce aveau să urmeze. Ne-am adaptat noii stări de lucruri, dar n-am renunțat la rugăciunea noastră. Deseori participam la convorbiri cu caracter religios inițiate de preoți sau la dezbaterea unor teme dorite. La câteva zile, ni s-au alăturat și prahovenii. Prin urmare începeam a ne redresa, a ne reveni din închistarea în care fuseserăm ținuți. Deveneam din nou ceea ce fuseserăm cândva. […]

Unii simțeau nevoia să-și programeze timpul așa fel, încât să fie mai tot timpul ocupați. Părintele Stoicescu, de exemplu, s-a numărat printre primii care au învățat să croșeteze. În câteva zile a și prins meșteșugul și iată-l împletind. Desfăcea ciorapi și împletea te miri ce, un puloveraș sau alți ciorapi, mai buni. […]

Nu știu dacă am izbutit să prezint așa cum a fost atmosfera de la închisoarea din Brașov, însă perioada cât am stat acolo, în toamna-iarna 1949/1950, ne-a prins de minune. Ceva tainic ne îndemna să acumulăm energiile pentru mai târziu. […]

Într-o zi, observăm că apare un gardian nou pe sală. Era înalt, smead la față. Ne străpungea cu privirea încărcată de ură. În mână avea o bâtă, pe care o tot agita. Când deschidea ușa pentru „program”, atât îl auzeam că zice: „Într-o secundă vă întoarceți”. Cum nu se putea așa, apărea în pragul ușii ce dădea în curte și lovea cu reteveiul în cine și unde nimerea. Făceam tot posibilul să nu primim loviturile. După un timp, părintele Stoicescu îmi spune: „Îl cunosc pe gardian. Se numește Bălțatu. A fost sergent în termen la postul de jandarmi din comuna Lopătari, de care aparține satul meu, Terca. L-am omenit de multe ori în casa mea”. Se întreba cum de ajunsese aici și încă gardian. S-a hotărât să-i vorbească, poate-l va mai îmblânzi.

Astfel, într-o zi, preotul rămâne ultimul. Când se apropie gardianul cu bâta, se uită fix în ochii acestuia, care rămâne cu bâta ridicată. Văzându-l pe preot zice: „Și dumneata, părinte, aici?”. La care preotul îi dă replica pe loc: „Cum de-ai ajuns în locul ăsta? N-ai găsit altcumva să-ți câștigi pâinea? Ce faci?”. Îl vedem, apoi, pe preot intrând încet în cameră, urmat de bestie, care ține reteveiul lăsat în jos.

Dar sălbaticul a continuat să bată fără nici o milă. […]

După scoaterea din „carantină”, odată instalați în camera 12, noi, buzoienii, luăm inițiativa de a face rugăciunea împreună, dimineața și seara. Îi avem cu noi pe preoții Costică Stoicescu și Iancu Popescu. Toți au primit inițiativa cu satisfacție. Dincolo de mizeriile cotidiene, voiam să menținem strâns legătura cu cele spirituale, oferite de rugăciune. Duminicile se tratau subiecte cu caracter religios-teologic, preoții fiind mult solicitați. Era începutul unei activități care s-a continuat, cu unele adaptări, în tot timpul detenției. În preocupările cu caracter religios găseam un suport moral, de mare folos de-a lungul anilor trăți între gratii.

(Nicu Păun – Muntele suferinței, Institutul European, Iași, 1997, pp. 91-93, 106-107)