Preotul Dimitrie Balaur şi ai săi…

Sunt lucruri pe care le-am trăit nemijlocit și sunt altele pe care le-am simțit prin intermediul părinților, în primul rând, apoi al întregii mele familii. Tatăl meu, îndeosebi, este depozitarul multor evenimente ale istoriei unei întregi familii basarabene care, în Basarabia propriu-zisă, ca și în România comunistă, a avut de dat un greu tribut vieții. Astăzi, tatăl meu, înaintat în vârstă (curând, cu voia Domnului, împlinește 90 de ani) este foarte activ: slujește Sf. Liturghie și răspunde neobosit chemării credincioșilor, citește, traduce, dar… vorbește puțin și cu reținere despre cele îndurate de dânsul și de întreaga noastră familie sub regimul comunist de dincolo și de dincoace de Prut. De aceea, într-un fel, am preluat eu condeiul său, pentru a povesti pe scurt câte ceva din drama pătimirilor noastre.

Tata, preotul Dimitrie Balaur, s-a născut în anul 1903 în satul Rezeni din județul (gubernie pe atunci) Lăpușna, în Basarabia, aflată de aproape o sută de ani sub ocupația rusească. Rezeni, un sat care va rămâne consemnat în instoria țării noastre, fiindcă tot acolo s-au născut, cu circa două decenii mai devreme, personalități deja înscrise în Cartea Neamului, Ion Pelivan și Ion Inculeț, marii luptători pentru Unire. (…)

Era în tradiția familiei Balaur ca partea bărbătească, din tată în fiu, să fie dascăli sau, mai ales, preoți și să îndrăgească toți cartea. (…) Conform tradiției familiei, tata a mers la Seminarul din Chișinău. A început școala în 1910. Basarabia era atunci sub stăpânire rusească și procesul rusificării se desfășura din plin. Acasă, toți vorbeau românește, dar de îndată ce pășeau pragul școlii, copiii erau obligați să vorbească numai rusește. (…)

A venit Primul Război Mondial. A venit revoluția bolșevică, A venit și marea clipă a unirii Basarabiei cu țara mamă. Tatăl meu avea atunci 15 ani.

În România reîntregită, tânărul basarabean și-a făcut studiile superioare la Facultatea de Teologie din București, absolvită în 1928 cu ”magna cum laude”. Asistând la cursurile universitare ale marilor personalități ale acelor vremuri: Nicolae Iorga, Constantin Giurgescu, Simion Mehedinți și alții, a absolvit și Facultatea de Geografie în 1932, tot cu ”magna cum laude”. În vacanțe mergea acasă și, printre altele, culegea folclor, publicat în articolul ”Din literatura populară a Basarabiei”, 1929. Înarmat cu aceste diplome, ar fi putut să se fixeze oriunde.(…) Dar dragostea și datoria pe care o simțea față de Basarabia l-au readus pe plaiurile natale.

A fost numit imediat consilier cultural al Eparhiei Hotin-Bălți și în această calitate, pe lângă vizitele la alte parohii, a bătut drumurile județelor basarabene, în căutarea de documente și cărți vechi, de valoare istorică și culturală. Acest efort se va concretiza prin tipărirea unei cărți cu titlul ”Biserici în Moldova de răsărit”, 1934. În februarie 1937 s-a căsătorit și în noaptea de Paști a aceluiași an a fost hirotonisit preot.

În aparență, o viață liniștită. În fond însă nu, căci vești sumbre veneau de dincolo de Nistru, din ”raiul sovietic”. Nu erau simple zvonuri, erau cumplite realități. Le aduceau cu ei oamenii, câți mai puteau să se strecoare prin plasa deasă de sârmă ghimpată pe care sovieticii o consolidaseră pe Nistru.

La tata acasă ajunsese un preot, Petre Vasilcovschi. Trecuse Nistrul la 1 februarie 1935 pe la Naslavcea, noaptea, împreună cu soția și soacra. Trecuseră Nistrul pe gheață, înfășurați în cearceafuri albe, ca astfel, contopiți cu zăpada, să nu fie zăriți de grănicerii sovietici. Tata l-a primit cu mare prietenie și i-a înlesnit obținerea unei parohii. Ceea ce povestea preotul Vasilcovschi era îngrozitor: ucideri, deportări, torturi… Dincolo de Nistru părea să nu mai fie nici un pic de viață. Nu se mai auzea glas de clopot, dar nici lătrat de câini, căci foametea cumplită din sinistrul an 1932, planificat de Stalin drept an de ”colectivizare”, îi făcuse pe oameni să mănânce chiar și câini și pisici. Preotul Vasilcovschi îi va spune tatălui meu un lucru pe care l-a ținut minte: ”Dacă vin comuniștii, singura scăpare este fuga”. Și așa a și fost.

Știm azi toți: la 26 iunie 1940 URSS a dat ultimatum României ca în 48 de ore să evacueze Basarabia, ultimatum pe care de altfel nu l-a respectat, forțând granița după 24 de ore. Dar locuitorii provinciei cedate au aflat târziu despre cele petrecute.

În ziua de 27 iunie 1940 tata și mama se aflau la cinematograful din Bălți, vizionând filmul – culmea! – ”Bestia roșie”, un film documentar ilustrând atrocitățile din URSS. După film au plecat acasă. Habar n-aveau că guvernul român, constrâns, acceptase ultimatumul.

În zori, pe 28 iunie deci, bunica, mama mamei, le-a bătut în geam și le-a spus că un preot din vecini a auzit la radio că Basarabia a fost cedată sovieticilor și că armatele acestora trecuseră deja Nistrul.

Tata n-a mai stat pe gânduri. A umplut repede un geamantan mic cu acte și fotografii și împreună cu mama și cu mine, drept la gară. Eu aveam pe atunci 2 ani. Mama mi-a povestit mai târziu că am călătorit într-un tren marfar, în cabina frânarului, ea ghemuită pe podea cu mine în brațe, tata în picioare, pentru a ne feri de curent, cabina fiind fără uși. În urma noastră rămăsese casa intactă, cu mobilier, covoare, cărți, etc. Atunci a fost pierdut acel ceaslov prețios și încă vreo trei cărți de mare valoare.

Așa am ajuns la Iași, unde am întâlnit mulți refugiați, mulți prieteni, între care și părintele Vasilcovschi. Ca în toate aceste situații se comenta: cine a rămas, cine a plecat? Mulți își încărcaseră bagajele cu căruțe și porniseră spre Prut, ca să vină în România. Dar la Prut se și iviseră grănicerii sovietici, care împiedicau trecerea. Alții au ezitat până să se hotărască și când s-au  hotărât a fost prea târziu. Și au fost și unii care de la bun început n-au vrut să plece. Așa a fost și bunica mea din partea mamei. Ea a vrut să rămână la Bălți pe motiv că e bătrână, că unde să se mai ducă acum, la bătrânețe, că vrea să moară și să fie îngropată la Bălți și că… ”și rușii sunt oameni”, ce-i pot face? Și a rămas, cum au rămas mulți din familia noastră.

Ajutați de prieteni, tata cu mama mea, Minodora se numea mama, și cu mine, am ajuns la București. I s-a dat tatălui meu o parohie în cartierul Obor. Dar gândul părinților mei era îndreptat spre locurile natale și spre cei rămași acolo.

În sfârșit a dat Dumnezeu și a început războiul pentru reluarea pământului basarabean furat. Pe măsura eliberării Basarabiei de către armatele române, refugiații au început să se reîntoarcă la vechile lor case. Ne-am reîntors și noi. Tata și mama au umplut câteva geamantane cu cadouri pentru cei lăsați în urmă cu un an și cu mare bucurie au pornit spre Bălți. Dar ce-au găsit acolo?

În Basarabia… numai jale. Nu-mi îngăduie spațiul să descriu doliul multor familii basarabene, un doliu copleșitor. (…) Astfel, tata avea două surori. Fiecare avea câte un fiu, nepoții tatei, adică verii mei. Unul din ei, Vladimir Cecati, tânăr funcționar, a fost arestat la scurtă vreme după venirea sovieticilor și ucis aproape imediat. În urma lui a rămas o tânără soție și un băiețel de 4 luni. Bietul meu văr a vrut să treacă în România, dar a fost oprit de părinți în speranța că el va avea grijă de bătrânețea lor. Celălalt nepot, Dimitrie Georgescu, elev în ultima clasă de liceu, fusese deportat împreună cu mulți tineri din oraș. Maică-sa, sora tatălui meu, își îngropase de scurtă vreme mama, bunica mea din partea tatei și pe soțul său, mort de tuberculoză. (…) Un văr al tatei, Constantin Balaur, institutor în comuna Vorniceni, a fost arestat împreună cu alți intelectuali din comună și uciși cu toții în ziua de 15 iulie 1941. (…) Bunica mea din partea mamei, Elena Danilov, cea care zicea că ”și rușii sunt oameni” a fost deportată în Siberia în ziua de 13 iunie 1941. (…)

Toate acestea le-am aflat noi când, imediat după eliberarea Basarabiei, în 1941, ne-am reîntors la Bălți.

Tata și-a reluat postul de consilier cultura și redactor la revista ”Biserica basarabeană”. Preocupat de soarta tragică a multora dintre rudele și cunoștințele lui a scris, printre altele, un articol intitulat Destinul unui preot transnistrian, care a apărut în 1943, în revista amintită. El nu făcea altceva decât să spună adevărul în acest articol. Mai târziu însă, adică în 1948, când comunismul se va instala și în România, articolul va figura printre lucrările interzise de noua Academie. Tata era mândru de asta, zicând: ”Sunt onorat, fiindcă mă aflu alături de Eminescu și alți mai scriitori români, interziși de comuniști”. Peste un timp însă ”plata” pentru acest articol va fi aspră. Dar să nu anticipez.

Așadar, în perioada 1941-1944 am locuit la Bălți. Războiul se îndepărtase de noi, ajunsese la Stalingrad, după care a început să se apropie din nou. Era limpede ce ne aștepta.

Tata și mama și-au făcut bagajele, de data aceasta ceva mai multe decât cu patru ani în urmă, și într-o zi de luni, 21 martie 1944, ne-am grăbit să plecăm. Acest al doilea refugiu îl țin minte bine: casa cu lucrurile strânse, străzile pline de oameni și mai ales gara Bălți-Pământeni, cu ultimele trenuri ce se îndreptau spre România, tixite de oameni disperați, țipetele, plânsetele celor care plecau sau care rămâneau, bagajele și copiii împinși pe geamuri în compartimente… Plecam la timp căci, câteva zile mai târziu, vineri 25 martie, ziua de Bunavestire. armatele sovietice intrau în Bălți.

Am poposit întâi la Caransebeș, dar n-am stat mult acolo căci tata, cunoscut în lumea preoților, om de prestigiu, a fost numit ”spiritual” (un rang didactic teologic) la Seminarul ”Mitropolitul Nifon” din București. Nu aveam locuință. Dormeam într-o cameră a Seminarului, care mai înainte fusese muzeul acestuia. Cu noi, claie peste grămadă, dormeau și mulți alți basarabeni, unii dintre ei neavând nici acte. Fugiseră cu toții din calea puhoiului sovietic.

Nici nu se terminase bine războiul și sovieticii începuseră vânătoarea după basarabeni. (…)

N-am să uit niciodată ziua de 26 octombrie 1945, Sfântul Dimitrie. Era ziua onomastică a tatei. Au venit atunci multe persoane să-i ureze ”la mulți ani”. Erau și preoți, dar erau și civili, domni îmbrăcați în costume îngrijite, negre. Eu mă jucam cu alți copii prin preajmă, când deodată ne-am oprit din joacă, uimiți, căci musafirii tatei începuseră să cânte: ”Nistrule, pe malul tău / crește iarbă și dudău / iarba crește și-nflorește, / inimioara-mi putrezește…”. Sau: ”Maică, rău m-ai blestemat / de-am ajuns refugiat…”

Oameni mari, cu părul alb sau încărunțit, cântau și ochii le erau plini de lacrimi, iar unii plângeau de-a binelea. (…)

În anii următori, de ziua onomastică a tatei, au apărut tot mai puțini musafiri. Regimul comunist începuse să-i înhațe, aruncându-i în pușcării.

În anul 1948, Seminarul ”Mitropolitul Nifon” a fost desființat de regimul ateu și transformat în fabrică. (…) Tata a fost transferat la marea și frumoasa catedrală din Parcul Domeniilor, numită impropriu Mănăstirea Cașin. Preot paroh era Dumitru Manta, cel care ridicase această biserică în jurul anilor ’38. Ne-am mutat în două cămăruțe, în mansarda casei parohiale. (…)

Se petrecuse revoluția din Ungaria: 1956. Imediat atmosfera s-a tensionat și la noi. În cartieru nostru, și mai ales în jurul bisericii, au apărut perechi de vlăjgani tineri, care păreau că nu au nici o treabă. De fapt toată lumea știa că sunt securiști. Se hârjoneau între ei, uneori chiar pe treptele bisericii sau pe iarba din curtea casei parohiale. Și iar se șoptea între oameni: ”Azi noapte l-au ridicat pe cutare”.

La 22 martie 1959 biserica a fost închisă. Peste noapte îl arestaseră pe părintele paroh Dumitru Manta, cu întreaga familie: soția și trei copii. Odată cu preotul paroh fusese arestat și un dascăl și omul de serviciu și câțiva enoriași. Cum suspiciunea era atuni în floare (suspiciunea, această otravă pe care comuniștii au întrebuințat-o împotriva fiecăruia dintre noi), s-au auzit șoapte printre enoriași, culpabilizându-l pe tata pentru arestarea preotului paroh. Nu cumva acest preot basarabean i-a făcut un ”serviciu” colegului său, cu gândul să rămână el singur stăpân pe parohie? Calomnia părea să prindă rădăcini, cu atât mai mult cu cât la 1 aprilie, deci la 8 zile după arestarea parohului, biserica a fost redeschisă. Tata își păstra seninătatea. În ziua de 3 aprilie împlineam 21 de ani. A fost o aniversare tristă. Simțeam primejdia în jurul nostru, parterul și etajul casei parohiale erau pustii, apartamentele sigilate.

A doua zi, sâmbătă 4 aprilie 1959, tata slujea. Insolenți, securiștii au intrat în biserică, până la altar. Tata le-a cerut să-l lase să termine Liturghia. Cu greu au încuviințat. Probabil ca să nu-i agite pe credincioșii aflați în biserică. După terminarea slujbei, l-au luat cu ei.

A urmat un proces care s-ar fi vrut grandios. Cu… ”legionari” (nimic nou sub soare), mai ales că biserica avea hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, și cu… complot împotriva statului comunist. La proces, în boxă, au apărut vreo 12 persoane care nu aveau nici o legătură între ele; unii abia atunci se vedeau la față. Procesul s-a desfășurat în două ședințe, la 11 august și la 4 septembrie. În acea zi de 4 septembrie era chiar ziua tatei, împlinea 56 de ani.

Eu și mama am asistat la proces. În ultimul cuvânt acordat inculpatului, tata a spus: ”da, am fugit din Basarabia, ca să vin aici, între frații mei…”

Sentințele s-au dat pe 8 septembrie 1959. Condamnări grele. Tata a fost condamnat la …27 de ani; o primă ”porție”, 12 ani temniță grea, pentru… activitate contra primului stat socialist din lume (art. 193), adică nu contra statului român, fie el comunist, ci… contra URSS; drept probă de vinovăție era incriminat vechiul articol al tatei, scris cu mulți ani în urmă, în 1943, ”Destinul unui preot transnistrian”, articol din care procurorul a citat cu insistență ultima frază: ”Iosif Stalin va fi blestemat din neam în neam”; a doua ”porție” de pușcărie, 15 ani muncă silnică, pentru activitatea contra orânduirii de stat, celebrul art. 209; în sprijinul acestei culpe, rechizitoriu procurorului s-a bazat pe declarația unui singur martor, unul singur, accentuez, care a spus că tata, într-o predică, a afirmat că… ”vremurile sunt grele”; de fapt era un citat din Noul Testament, din Epistola către Timotei. Din cei 27 de ani, tata trebuia să execute 15 ani, condamnarea cea mai mare.

De atunci nu l-am mai văzut. Luase drumul pușcăriilor comuniste: Jilava, Gherla, Periprava. Și ani de zile nici o veste. Câte un zvon că ar fi murit. Abia în 1962 am primit de la dânsul o carte poștală, unică în toată detenția lui, în care spunea că muncește și că are dreptul la un pachet. Cerându-i mamei să-i pună în pachet și doi struguri negri. Mama a înțeles imediat: în închisoare tata slujea Sfânta Liturghie, desigur pe ascuns, și strugurii îi trebuiau pentru împărtășanie.

După aceea, tăcere. A fost eliberat în 1964, la amnistia generală.

La 2 august 1964, orele 5 dimineața, a coborât în Gara de Nord din trenul care îi aducea de la Gherla. Era în veșmânt de preot, cu părul de pe cap tuns scurt. A văzut troleibuzul 81 care circula pe același vechi traseu. S-a urcat și s-a adresat taxatoarei: ”Domnișoară, vin de la închisoare și n-am nici un ban de bilet”. La acea oră, troleibuzul era aproape gol. Fata și-a pus capul în palme și a început să plângă.

Noi, acasă, îl așteptam de ani. A adus cu el o batistă care mirosea puternic a mucegai. Pe batistă, desenat cu multă măiestrie, cu cărbune, era trupul Mântuitorului. Ne-a spus că acea batistă îi servise ca Antimis, udat cu larimi și sânge; cu ajutorul acestuia slujise Sfânta Liturghie, de câte ori a putut.

Apoi ne-a întrebat pe noi cum ne-am descurcat fără el. Ce să-i fi spus? Mama, care era diplomată a Facultății de germană, rămăsese fără serviciu după arestarea lui. Cu mari riscuri, o luase pe lângă el preotul Simeon Neaga (care fusese deținut la Canal), la biserica Sf. Nicolae, zisă ”rusă”, unde vindea lumânări. Eu terminasem facultatea cu o lună înainte de arestarea tatei și mi-am dat examenul de diplomă sub o tensiune îngrozitoare, în timp ce tata era în cercetări, iar în facultate, în fiecare zi apăreau liste cu studenți eliminați pe diverse motive, politice, evident. Am reușit să-mi iau diploma, dar acum nu mă mai angaja nimeni, nicăieri. Devenisem muncitoare zilieră. (…) Am reușit să-mi susțin doctoratul mai târziu, într-un insitut cu un serviciu de cadre mai puțin vigilent…

După ieșirea din închisoare, cu greu, tata a fost repartizat la o parohie. Dar nu aproape de casă, ci într-un cartier îndepărtat. Ar fi dorit să revină la Mănăstirea Cașin, dar nu i s-a permis.

Revoluția l-a găsit pe tata slujind la biserica Sfântul Nicolae-Buzești. În 1991, la 7 decembrie, a doua zi după hram, un incendiu devastator a mistuit biserica. A fost încă o lovitură, pe care a suportat-o cu greutate…

Curând, în acest an, 1993, tata va împlini 90 de ani. Forțele fizice au slăbit, dar spiritul lui este viu. (…) Retras în chilia sa, îl aud mereu cântând încet, împreună cu mama, versete din Psalmul 12: ”Până când, Doamne, vei pune sfaturi în sufletul meu, durere în inima mea, ziua și noaptea, până când se va-nălța vrăjmașul meu, împotriva mea?”. Și atunci îmi spun că acesta este suspinul oricărui român când se gândește la Basarabia noastră răstignită.

(Elena Teodoreanu – Revista Memoria, nr. 9, septembrie 1993, pp. 27-37)