Preotul Gheorghe Calciu – ”Un simbol al sfințeniei”

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarul Piteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic.

„Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit şi tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la faţa locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările. Datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vede lumea, datorită forţei lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forţe ale răului s-au întruchipat în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.

În prima parte a detenţiei sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului istoric. […]

Tânărul Calciu a suportat – alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. – dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată.

Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde – căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul era dominat de triumful revoluţiei proletariatului internaţional. […]

Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să Îl slujească.

Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El – şi alţii – au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el – şi alţii – şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.

Deşi opţiunea sa preoţească pare paroxistică, aproape imposibil de înţeles de cei ce nu au trecut prin experienţa lui, totuşi preotul Calciu este un om echilibrat şi mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin şi de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul şi nu poate fi ştirbit cu nici o iotă. În el clocoteşte, arde, străluceşte Hristos, cu intensităţile ţâşnite din cele mai cumplite prigoniri.

Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obişnuit – şi care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului – îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forţa sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deşi ştia că îl aşteaptă caznele, şi-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă şi profunzime abisală.

Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut şi pe Hristos prin credinţă. Tot chinul cauzat de comuniştii atei a generat martiriu şi sfinţenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii şi apoi îndumnezeirii. Prin el vorbeşte Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăinţă şi smerenie dar e viu prin Har şi prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligaţia să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât şi splendoarea hristică a credinţei. Calciu nu teoretizează, ci trăieşte. El a trăit până la scrum ateismul şi până la incandescenţă credinţa. A fost robit prin teroare şi eliberat prin credinţă. Ura a fost învinsă de iubire. În viaţa lui materia s-a subţiat până la transparenţă şi a văzut prin ea şi pe satana şi pe Dumnezeu. Pentru el viaţa este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experienţa lui este deopotrivă mistică, raţională, umană, istorică şi materială. Prin Calciu nu se naşte numai spiritualitatea creştină, ci însăşi viaţa şi lumea şi istoria.

Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica comunistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog dar credinţa lui a anulat ideologia comunistă. Şi asta nu i s-a putut ierta.

Chiar fraţii lui preoţi l-au trădat, ca Ana şi Caiafa, şi l-au dat spre judecare Pilatului acestui veac. Acum se exercită din nou asupra sa metodele reeducării.

Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer” că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie – şi aceasta nu o poate face preotul Calciu.

Liber nu o va face, dar silit? De mai multe ori l-au împins până în pragul morţii şi iarăşi l-au adus la viaţă cu aceeaşi condiţie: să se recunoască vinovat. Este o minune că rezistă de trei ani în a doua tură a reeducării. Omul are puteri limitate de rezistenţă iar forţele care îl tiranizează sunt considerabile. Toate torturile din acest veac pălesc în faţa torturilor preotului Gheorghe Calciu.

Dar în celula în care zace, el stă cuprins în rugul Duhului Sfânt. Este în el atâta dragoste încât topeşte toate vrăjmăşiile dar tocmai pentru a se vedea câtă bunătate are vrăjmaşii îl lovesc când el îi iubeşte şi astfel singuri se condamnă la mânie necruţătoare. Preotul Calciu se roagă pentru duşmanii săi şi rugăciunea lui îi arde. Credinţa lui nimiceşte orice duh rău, căci pentru el binele este o necesitate chinuitoare. Calciu iartă tot chinul suferit personal dar înfierează duşmanii oamenilor, duşmanii Adevărului, duşmanii lui Hristos. El dă bătălia la înălţimile şi adâncimile puterilor, începătoriilor şi stăpâniilor întunericului. Considerăm că este unul dintre acele vârfuri duhovniceşti de mare intensitate, puţine la număr, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi lumea se mântuieşte.

Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este cea mai gravă problemă a comunismului internaţional şi cel mai strălucit exemplu al credinţei creştine. Calciu apără omul, viaţa şi lumea, aşa cum însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Toţi comuniştii din lume sunt răspunzători pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari harului şi martiriului lui. Comuniştii nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce” din nou ori să-l elibereze – de eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un exemplar simbolic al omenirii.

Preotul Calciu este şi un exemplu cutremurător al ruperii între două lumi. El a lăsat acasă o soţie şi copiii care sunt şi ei martirizaţi. A mai lăsat în urmă un gol în clerul creştin şi un alt gol în rândul oamenilor de omenie – dar toate acestea sunt minore pe lângă suferinţa lui personală. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a apărut în istorie şi fără de care nu ar fi posibilă reînvierea creştinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, deşi nu toţi au forţa credinţei sale, şi toţi aşteaptă mântuirea. E vremea ca oamenii să redescopere cultul şi practica martiriului.

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu.

Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reeducare” ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu şi l-ar elibera. Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă. Când oamenii vor rezolva toate problemele lor prin sfinţenie, atunci va începe o eră de fericire în lume.

Dacă oamenii ar fi înţeles măcar parţial sfinţenia şi importanţa unui om ca preotul Calciu, s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a-i salva viaţa. Dar creştinătatea s-a mulţumit să-l apere platonic şi oamenii nu cred cele ce se întâmplă. Însă el este cu atât mai mare cu cât este mai părăsit.

Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului şi a cuvântului, cu o adâncă conştiinţă misionară, simbol al sfinţeniei, dovadă a omeniei, biruinţă a libertăţii obţinută prin jertfă este victima nu numai a comuniştilor, ci şi a servitorilor lor din înaltul cler român. Aceştia din urmă au o răspundere care nu se poate ierta. Preotul Calciu este necesar lumii şi Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai conştienţi de sacrilegiul pe care-l săvârşesc decât alţi prigonitori. Dacă lumea creştină îl va lăsa să moară în Aiud, ea se va asemăna poporului care a tolerat Golgota. Să nu uitaţi că este om!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)