Preotul-profesor Alexandru Filipaşcu: O moarte pentru o glumă

Profesorul Alexandru Filipaşcu s-a născut la 20 aprilie 1902 în comuna Petrova din judeţul Maramureş. Familia Filipaşcu avea origini nobile, care mergeau până în veacul al XIV-lea. În momentul arestării sale, Securitatea a confiscat şi manuscrisul unei enciclopedii dedicate acestor familii care, din păcate, s-a pierdut, fiind reconstituit după diversele schiţe şi însemnări rămase. Textul astfel stabilit publicat la Cluj-Napoca abia în anul 2006 de către Editura Dacia este până în momentul de faţă o contribuţie unică şi de mare valoare asupra unei problematici aproape complet necunoscute.

Provenit dintr-o familie greco-catolică, Alexandru Filipaşcu a studiat la Liceul Piariştilor din Sighet (clasele I-IV), clasele V-VIII urmându-le la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş-Bihor, unde şi-a luat examenul de maturitate în anul 1920. În octombrie 1920 a fost trimis ca bursier la Universitatea Lateranensă din Roma, unde a urmat cursuri de filosofie şi teologie, absolvind ambele specializări în iulie 1923. Au urmat alte specializări la universităţile din München, Paris, Viena şi un doctorat în teologie susţinut la Lwow (1928).

După încheierea studiilor, Alexandru Filipaşcu s-a căsătorit, în iunie 1929, cu Livia Buzilă, fiica preotului greco-catolic Ştefan Buzilă din Poiana Ilvei, fiind hirotonit preot de către episcopul Iuliu Hossu la data de 8 septembrie 1929. Contextul a făcut ca activitatea de preot să fie mai puţin intensă decât cea didactică şi ştiinţifică. Între anii 1923 şi 1925 a funcţionat ca profesor la Şcoala Normală de Băieţi şi Liceul Vesselenyi din Zalău, între 1925 şi 1928 a lucrat ca profesor la gimnaziul şi Şcoala de Arte şi Meserii din Vişeul de Sus, pentru ca în anul 1929 să fie numit profesor la Sighet, unde a activat până la data de 30 august 1940, când nord-vestul Ardealului a fost ocupat de către Ungaria horthystă.

Preot, profesor, istoric şi om politic în Ardealul românesc

Urmând tradiţia preoţilor din Ardeal, fie ortodocşi sau greco-catolici, de a se implica în viaţa politică, Alexandru Filipaşcu s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc. De altfel, conform informaţiilor deţinute de Securitate, un frate al său a fost deputat ţărănist, iar unul din cumnaţi, prefect de Maramureş din partea PNŢ, lucru pe care profesorul nu-l menţionează în interogatorii, admiţând însă că familia sa a fost simpatizantă a Partidului Naţional din Transilvania, mai apoi a partidului Naţional Ţărănesc. În martie 1928, profesorul Filipaşcu a devenit membru în Comitetul Judeţean PNŢ Maramureş, apoi, între 1928 şi 1931, membru în delegaţia permanentă a Consiliului PNŢ Maramureş.

În anul 1931, în condiţiile frământărilor pe care le cunoştea Partidul Naţional Ţărănesc, majoritatea organizaţiei PNŢ Maramureş s-a declarat independentă, candidând la alegerile din 1931 în cartel cu Partidul Ţărănesc al lui Constantin Stere şi cu Liga contra cametei, Filipaşcu fiind propus pentru un post de deputat. În noiembrie 1933, alături de alţi colegi din politică, Alexandru Filipaşcu se apropie de Partidul Naţional Liberal, condus la acea vreme de Ion Gh. Duca, devenind, pe toată durata guvernării liberale (1933-1937), ajutor de primar al oraşului Sighet. După ieşirea de la guvernare a liberalilor şi instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, profesorul Filipaşcu s-a retras din politică, continuându-şi însă activitatea culturală şi socială.

În tot acest timp, el a continuat să studieze trecutul Maramureşului, rezultând în cele din urmă o monumentală monografie, Istoria Maramureşului, premiată de Academia Română. Cum aceasta a apărut la sfârşitul anului 1940, în situaţia politică tulbure în care se afla România, ea nu a fost receptată după cum merita. Cunoscând bine şi alte limbi în care au fost scrise documente referitoare la istoria Maramureşului, profesorul Filipaşcu a avut, prin urmare, acces la construirea unei perspective mai ample asupra acestui colţ istoric al României, integrându-l în cadrele regionale şi statale manifestate de-a lungul vremii. De altfel, în calitate de membru al Astrei, el s-a implicat puternic în promovarea valorilor românilor maramureşeni, întreprinzând acţiuni culturale şi dincolo de Tisa, unde rămăsese o parte din Maramureşul istoric, încercând, în acelaşi timp, să realizeze punţi între români, ruteni şi slovaci.

Refugiat la Alba Iulia din faţa ocupaţiei maghiare, profesorul Filipaşcu a activat ca profesor de liceu în acest oraş, pentru a se transfera apoi la Sibiu unde, paralel, din 1943, a lucrat în cadrul „Centrului de studii şi cercetări privitoare la Transilvania”, a universităţii clujene, aflată în refugiu, continuând să activeze printre cadrele acestui centru şi după revenirea acestuia pe malurile Someşului Mic. Din 1945 şi până în anul 1948, Alexandru Filipaşcu a predat şi la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj.

La sfârşitul anului 1948 are loc, după cum se ştie, unificarea Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă. În noul context, profesorul Filipaşcu, revenit la ortodoxie, era numit profesor titular de Istoria Bisericii Române la Institutul Teologic Universitar din Cluj, unde a activat până la 16 august 1948, când a fost arestat de organele Securităţii.

Cum s-a ajuns la arestarea profesorului Filipaşcu

Urmărind în egală măsură pe slujitorii şi credincioşii diverselor confesiuni din România, Securitatea avea un dosar de urmărire generală a Institutului Teologic din Cluj, pentru a vedea cine are atitudini „ostile” regimului comunist. Din această supraveghere a reieşit la un moment dat că profesorul Alexandru Filipaşcu, de altfel excelent specialist, obişnuia să spună către colegi şi studenţi bancuri cu substrat politic, persiflante la adresa regimului. Urmare a acestor sesizări, lui Alexandru Filipaşcu i s-a deschis dosar de verificare pe timp de şase luni, începând cu 5 decembrie 1951, pentru a i se stabili „activitatea duşmănoasă”, termenul fiind prelungit apoi încă şase luni. În tot acest timp, nu s-a putut stabili altceva decât faptul că profesorul avea acest „păcat”, de a spune bancuri cu caracter politic.

În dosar există o adevărată colecţie de bancuri, extrem de savuroase pentru cel care cunoaşte contextul istoric de atunci (stabilizarea monetară, războiul din Coreea etc.). Reţinem din cele mai accesibile: „Viaţa în regimul de democraţie populară este grea, pentru că pentru toate facem coadă şi pentru nimic stăm la răcoare” sau „De la 23 august 1950, nu se mai spun braşoave, ci stalisme, fiindcă s-a schimbat numele oraşului Braşov în oraşul Stalin”. De asemenea, am dori să amintim o afirmaţie a sa, extrem de valabilă într-o lume aflată în confuzie de valori: „În trecut, când venea un ministru în inspecţie se aplecau toţi în faţa lui fiindcă era un om cult. Dar astăzi toţi inculţii sunt miniştri. Dacă omul are în cap o cultură, nimeni nu i-o poate lua, chiar dacă ar veni orice partid”.

Având în vedere „programarea” Securităţii, dosarul de verificare ar fi trebuit să se încheie în decembrie 1952. Între timp, însă, veniseră decretele pentru trimiterea în lagăre de muncă a celor care jucaseră un rol în partidele interbelice, iar Filipaşcu, pentru că dosarul lui era la îndemână, a fost arestat şi supus unei foarte scurte anchete, din care s-a dorit stabilirea activităţii sale politice din trecut, ca fost membru PNŢ. Ce-i interesa pe securişti acum rezultă limpede din nota de trimitere în colonia de muncă: „A fost un element activ în cadrul PNŢ. Maniu, depunând o vie activitate în judeţul Maramureş, fiind delegat ca deputat în cadrul PNŢ. Maniu (fals, n.n.), la fel mai rezultă că studiile de pregătire le-a făcut în străinătate”.

Drept urmare, printr-o simplă rezoluţie, a fost trimis în colonie de muncă, la Canal (lagărul Poarta Albă), pe timp de cinci ani. Din păcate, la foarte scurt timp, pe 20 decembrie 1952, la ora 16:10, după cum scrie în certificatul de deces, Alexandru Filipaşcu a murit, motivul oficial trecut în hârtii fiind „uremie postsepticemică”. Pentru nimic, o viaţă era curmată brutal, aidoma altor sute de mii de vieţi din acele timpuri întunecate.

(George Enache – Ziarul Lumina)