Prigoana împotriva mediului universitar

Prigoana a cuprins şi mediul universitar. Sute de cadre didactice de la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj s-au văzut nevoite să-şi părăsească locurile de muncă. Numai la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj, potrivit in­formaţiilor profesorului Victor Coroianu, 92 de cadre didac­tice – profesori, şefi de lucrări, asistenţi şi preparatori, „elita Clujului”, au fost îndepărtaţi, „majoritatea devenind şomeri, fără nici o existenţă asigurată, şi aceasta în pragul iernii”.

Multe personalităţi ştiinţifice şi culturale au fost aruncate în închisoare. Cunoscutul filosof Ion Petrovici, de pildă, a pri­mit la începutul lunii iunie 1945, în baza Legii nr. 312 din 24 aprilie acelaşi an, domiciliu obligatoriu, fiind păzit de organele de ordine publică. Ulterior, el va fi condamnat la zece ani de muncă silnică. Un alt filosof cunoscut al vremii, Nicolae Bagdasar, cu studii în Germania, a fost arestat deoa­rece, începând cu anul 1942, îndeplinise funcţia de director al „Casei Şcoalelor”. în această calitate, sub regimul antonescian, în plin război, a editat şi difuzat în instituţiile de învăţământ manuale destinate elevilor. Nicolae Bagdasar a cumpărat de asemenea cărţi scrise de o serie de personalităţi ale vremii, contribuind la ameliorarea situaţiei lor finan­ciare. În schimb, fratele său, Dumitru Bagdasar, a fost de­semnat ministru al Sănătăţii sub regimul comunist, iar după moartea sa, soţia sa Florica i-a preluat funcţia.

La 18 mai 1946 a fost arestat şi depus la Arsenalul Armatei Mircea Vulcănescu, împreună cu alţi intelectuali de vază. Profe­sorul Dumitru Drăghicescu, reputat sociolog şi politolog li­beral, a preferat sinuciderea, aruncându-se, potrivit lui C. Rădulescu-Motru, „de la etajul de sus al casei pe trotuar”.

Alţi cărturari ai epocii s-au ascuns timp îndelungat de orga­nele Poliţiei şi Siguranţei. Nichifor Crainic, spre exemplu, a fost pribeag prin ţară după 23 august 1944 până în data de 27 mai 1947. A poposit mai întâi la Sibiu, fiind găzduit de Mănăstirea Arpaşu, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. De acolo s-a deplasat către Alba Iulia, apoi a ajuns în Lacrămul lui Blaga. După aceea a mers la Abrud, Blăjani, în zona Munţilor Apuseni, la unul din izvoarele Crişului Alb. A trecut apoi prin Brad, iar ultimul refugiu a fost la Cerghid, la părintele Ioan Sămărghitean. Nichifor Crainic, socotit „criminal de război”, i-a cerut preotului să-l predea legiunii de jandarmi, lucru care de altfel s-a şi întâmplat la sfârşitul lunii mai 1947. De asemenea, doctorul Gheorghe Fulgeanu, fost director al Spitalului de Stat din Bacău, „a plecat în septembrie 1948 la Mănăstirea Neamţu cu intenţia de a se călugări”. Tot aici au stat până în octombrie 1948, beneficiind de protecţia stareţului Melchisedec, Dumitru şi Olga Sturdza.

Alţii, după luni de pribegie, au trecut în Iugoslavia, sperând să scape de iadul din România. Aşa a procedat colo­nelul Alexandru Badea Constantinescu, care a ajuns mai întâi la Biserica Albă, pe 14 octombrie 1948. Prins de gră­niceri, a fost încarcerat la închisoarea din Panciova, fiind apoi predat autorităţilor române”. Alţii însă au reuşit să treacă în ţara vecină, condusă de Iosif Broz Tito. Un grup de cinci tineri format din Constantin Nistorică, Mihai Amarandei, Cornel Onaca, Teodor Doca şi Teodor Teodorof au în­cercat, fără succes, trecerea frontierei româno-iugoslave. Potrivit relatărilor după cinci decenii ale unuia dintre teme­rari, Cornel Onaca, chiar sublocotenent la Miliţia judeţului Bihor din Oradea Mare, cei cinci s-au întrunit pe data de 1 iulie 1951 în staţiunea balneoclimaterică Băile Felix, unde au luat hotărârea de a pleca definitiv din ţară, între cei cinci se afla însă un „turnător” infiltrat de organele represive ale statului, în persoana locotenentului de miliţie Teodor Teo­dorof, care le-a dejucat întreg planul. De aceea, toţi con­spiratorii, în afară de odiosul denunţător, au fost arestaţi în seara zilei de 3 iulie 1951, fiind condamnaţi apoi, după o mi­nuţioasă anchetă care a durat circa zece luni, la ani grei de închisoare. Cornel Onaca a primit mai întâi 12 ani de detenţie. Procurorii au făcut recurs, iar pedeapsa a crescut la 15 ani de muncă silnică, nu numai pentru trecerea frau­duloasă a frontierei, ci îndeosebi ca urmare a… subminării ordinii de stat.

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)