Gheorghe EnoiuIntr-un interviu luat de cotidianul Evenimentul zilei colonelului (r) Gheorghe Enoiu, fost sef al Directiei IV (Anchete si Cercetari Penale) din cadrul Securitatii, acesta, la intrebarea reporterului: “Ati lovit vreodata un anchetat?”, raspunde senin: “La ancheta nu am batut, dom'le, ca de batut eu, personal, nu bateam. Daca era, era unu' acolo care batea, un oarecare Branzaru... Eu nu am dat o palma”. Are oarecum dreptate, caci el nu prea batea cu palma, batea cu ciomagul. Si numai in sedintele de ancheta de noapte. Ziua era manierat, facea pe domnul. Desi, daca ma straduiesc sa-mi aduc bine aminte, cand se infuria, batea adesea si ziua. Dar nici atunci nu batea cu palma, batea cu pumnul (avea un pumn greu ca o maciuca) sau arunca in cel anchetat cu ce-i venea la indemana. In ceea ce-l priveste pe Branzaru, este adevarat, acesta era batausul colectivului de anchetatori. Insa el nu batea de capul lui, batea la comanda, ca de!, anchetatorul era si el om si nu putea face fata atator “pacienti”... De altfel, pe vremea aceea, Directia de Anchete si Cercetari Penale din cadrul Securitatii dispunea de o echipa speciala de batausi, recrutati cel mai adesea dintre boxerii (“iesiti la pensie”) din lotul clubului “Dinamo”. Acestia erau pusi la dispozitia anchetatorilor, carora le dadeau „o mana de ajutor” atunci cand era nevoie. Si in perioada respectiva (noiembrie 1956) nevoie era, si inca mare. Pentru a lamuri cum se proceda, voi prezenta un episod din propria-mi experienta.

Am fost arestat la 10 noiembrie 1956, in legatura cu “proiectata” manifestatie de solidaritate a studentilor bucuresteni (care nu a avut loc niciodata) cu ceea ce s-a numit „revolutia din Ungaria”. Dupa ce am fost incarcerat in arestul Ministerului de Interne, am fost luat la ancheta. Am fost introdus intr-un birou situat la etajul 5 al cladirii, unde m-a intampinat un ofiter destul de spilcuit, despre care mai tirziu aveam sa aflu ca era vestitul Gheorghe Enoiu, pe vremea aceea capitan. Acesta m-a intrebat daca stiu pentru ce sunt arestat. La raspunsul meu negativ, mi-a replicat oarecum iritat:

“Cum, ma, nu stii?! Dar cu manifestatia cum e?”.

“Ce manifestatie, domnule capitan?” – am intrebat eu la randu-mi, oarecum surprins.

“Uite-l cum face pe prostul!”, zise el, tintuindu-ma cu o uitatura care nu prevestea nimic bun. “Lasa ca o sa vezi tu!”. Si puse capat scurtului interogatoriu, trimitandu-ma inapoi in arest. Si, intr-adevar, am vazut. In aceeasi zi, seara, pe la orele 22, am fost din nou dus sus, la ancheta. Enoiu era la biroul sau, cu nasul intr-un dosar pe care il studia cu atentie. Se documenta omul... Dupa cateva momente de la intrarea mea, ridica ochii si, privindu-ma fix, ma intreba:

“Hei, nici acum nu-ti aduci aminte de manifestatie?”.

“Nu, domnule capitan” – am raspuns.

“Bineee” – a zis el si, punand mana pe telefon, a ordonat scurt:

“Sa vina sus echipa!”.

Apoi m-a trecut intr-o camera alaturata, spunandu-mi sa astept acolo. Asteptand, am examinat cu privirea camera in care, in afara de doua mese si un scaun, nu mai era nici un fel de mobila, Pe una din mese erau cateva ustensile (doua vine de bou, vreo trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capat de furtun, un garbaci si alte cele). Intr-un colt, rezemate de perete, cateva bate din lemn si vreo trei tevi de fier de diferite dimensiuni.

Dupa vreo jumatate de ora de asteptare, a aparut, in sfarsit, Enoiu, insotit de trei haidamaci. Toti erau cu busturile goale, avand pe ei doar maieurile. Fara a-mi mai adresa vreun cuvant, “seful” porunci celor trei:

“Pregatiti-l!”.

Unul dintre ei mi-a pus catusile la maini, apoi mi-a ordonat sa ma asez jos pe dusumea. M-au silit sa-mi duc genunchii pana sub barbie si mi-au trecut mainele incatusate peste ei. Printre maini si incheieturile genunchilor, au trecut o ranga pe care au sprijinit-o cu un capat pe una dintre mese si cu altul pe cealalta. Suspendat astfel intre cele doua mese, eram usor de balansat, pentru a oferi batausilor, alternativ, cand talpile picioarelor, cand dosul. Dupa ce totul a fost gata, au purces la treaba. Inceputul l-a facut Enoiu. Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineinteles, am inceput sa urlu ca din gura de sarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totusi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat:

“Linistiti-l, ma, ca trezim tot cartierul!”.

Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupandu-mi gura cu un prosop. In felul acesta urletele mi-au fost atenuate si “tovarasu' capitan” si-a putut continua nestingherit “treaba”. La un moment dat, parandu-i-se, probabil, ca ceva nu este in regula, i se adresa celui ce imi apasa prosopul peste gura:

“Fii atent, ma, sa nu se sufoce, ca pe urma il platim de bun!”. La care cel vizat raspunse:

“Se poate, tovarasu' capitan? Noi doar lucram stiintific”.

Cand Enoiu a obosit, considerand ca isi facuse partea lui de treaba, intinse garbaciul celorlalti, zicand:

“Na ma, scoateti-i pantofii si continuati voi!”.

Mi-au scos imediat pantofii si au inceput sa ma bata alternativ, cand la fund, cind la talpi. Nu stiu de ce, dar atunci mi s-a parut ca bataia la talpi este mai cumplita decat cea la fund. Probabil ca fesele imi fusesera anesteziate de Enoiu. Nu imi dau seama cat a durat aceasta operatie, dar mie mi s-a parut ca a durat o vesnicie. La un moment dat, am cazut intr-un fel de semilesin, din care m-au trezit bagandu-ma cu capul intr-o galeata cu apa. L-am auzit atunci pe Enoiu zicand:

“Nu-l mai bateti la talpile goale, ca n-o sa-i mai puteti baga pantofi in picioare!”.

S-au oprit si, cu mare greutate, au reusit sa ma incalte. Dupa ce mi-au legat bine sireturile, unul dintre ei a luat o teava dintre cele rezemate de perete si a inceput sa ma loveasca cu toata puterea peste talpile pantofilor. Nu mi-as fi inchipuit ca dupa o asemenea bataie iti mai pot ramane oasele picioarelor intregi. Si totusi ramaneau, deoarece loviturile erau amortizate de talpile incaltarilor si, mai ales, de reculul pe care il capatai in balans. Ce mai, oamenii bateau, intr-adevar, stiintific!

La un moment dat mi-am pierdut cunostinta si nu mi-am revenit decat tarziu, dupa miezul noptii. Eram in arest, la subsol, si colegii mei de celula ma doftoriceau, punandu-mi carpe ude pe partile traumatizate. A doua zi nu am fost luat la ancheta decat seara tarziu. Deoarece nu mi se permitea sa stau intins in pat (de altfel, n-as fi putut sta decat pe burta), am stat toata ziua jos pe ciment, pe genunchi si pe coate. Cand seara am fost luat la ancheta, eram complet epuizat. Profitand de starea mea deplorabila, Enoiu imi punea, cautand sa ma surprinda, intrebari incuietoare. Insista sa spun care a fost rolul meu in organizarea manifestatiei, si cum eu nu puteam recunoaste un lucru pe care nu il facusem (intr-adevar, nu participasem la presupusa organizare, nici nu stiam de manifestatie decat foarte vag), s-a infuriat si a inceput sa ma loveasca cu garbaciul peste spate si peste maini.

A doua zi, am fost dus la cabinetul medical, nu pentru a-mi alina suferintele (cum, naiv, am crezut eu initial), ci pentru ca doctorul sa-si dea avizul ca sunt inca apt sa mai suport si alte asemenea experiente. Bineinteles ca doctorul (Moise Cohen se numea), dupa o examinare extrem de sumara, si-a dat avizul si au urmat alte trei nopti cumplite, pana cand Enoiu (care, concomitent, mai “trudea” si asupra altora) a obtinut ceea ce voia de la noi, adica ne-a convins (pe mine si pe ceilalti) sa colaboram cu el si sa injghebam impreuna acolo, in birourile de ancheta, o organizatie, un fel de comandament care, vezi Doamne!, ar fi initiat si coordonat pretinsele miscari studentesti din epoca.

Dupa prabusirea regimului pe care l-a slujit cu exces de zel, Enoiu si-a rescris, pentru orice eventualitate, autobiografia, compunand o editie revazuta, corectata si infrumusetata a propriului sau trecut, ca mai toti marii ticalosi ai timpului respectiv. Amintesc in acest sens doar cazul colonelului Craciun, artizanul reeducarii de la Aiud, care, in interviul acordat fostului general de Securitate Neagu Cosma si aparut in Romania Mare (6 ianuarie 1998), isi compune o autobiografie fara nici un fel de pata. De asemenea, imaginea acestuia este temenic spalata si cosmetizata intr-o carte induiosator de naiva, intitulata Satanizarea Romaniei, a ziaristului clujean Viorel Cacoveanu, caruia colonelul Craciun i s-a “spovedit”, relatadu-i cu lux amanunte despre activitatea sa ca director al penitenciarului Aiud si scotand in evidenta cat de “omeneste” s-ar fi purtat el cu detinutii. Ghinionul tuturor acestor “marturisitori mincinosi” este ca inca mai traiesc destui dintre cei care s-au bucurat de tratamentul lor “uman” si care pot sa depuna la randu-le marturie.

In afara de episodul de mai sus, in legatura cu tovarasul capitan Enoiu mai am si alte cateva amintiri. Intr-o dimineata, dupa ultima “sedinta de noapte”, pare-mi-se, am fost scos la ancheta foarte devreme. Enoiu era la biroul sau, luandu-si micul dejun. Avea in fata o tava pe care erau o ceasca de cacao cu lapte si cateva sandvisuri, din care infuleca cu voluptate. Mi s-a parut scena atat de vulgara si individul atat de nesimtit incat, aproape, mi s-a facut sila. Un om cu oricat de putin bun-simt nu ar fi facut asa ceva. Nu pentru ca mi-ar fi facut mie pofta, caci numai de mancare nu-mi ardea in conditiile in care ma gaseam, ci doar asa, dintr-un dram de decenta. La un moment dat, intre doua inghitituri, privindu-ma fix, ma intreba:

“Ba, tu ii cunosti pe fratii Gabudeanu?”.

M-a surprins oarecum intrebarea, dar cum ii cunosteam, am raspuns afirmativ, neinchipuindu-mi ca a cunoaste pe cineva poate constitui un delict. La auzul raspunsului meu, Enoiu a facut ochii mari, s-a congestionat la fata si, insfacand tamponul cu sugativa de pe birou, arunca cat putu de tare cu el in mine. Cum tamponul era destul de greu, din marmura, de m-ar fi lovit, cred ca chiar “ma platea de bun”, cum spusese el. Ferindu-ma instinctiv insa, “obiectul” mi-a trecut vajaind pe la ureche, izbindu-se violent de peretele din spate. Vazand ca si-a ratat tinta, Enoiu se repezi asupra-mi si incepu sa-mi care pumni, injurand:

“Pastele ma-tii de bandit! De ce n-ai vorbit, ma, de ei pana acuma?”.

Nu m-a lasat din pumni decat atunci cand a simtit ca s-a ranit la mana in cei doi dinti pe care mi-i sparsese. Vazandu-si propriul sange, se ingalbeni si se duse precipitat la usa, o deschise si ordona unui gardian sa i se aduca spirt, vata si un plasture. Dupa ce i-au fost aduse, se doftorici cu grija, uitandu-se chioras la mine si bombanind injuraturi. Apoi, nemaiavand probabil chef de „munca”, m-a expediat la celula. Cu acea ocazie, mi s-a confirmat inca o data cat de fricoase si cat de lase pot fi marile bestii cu chip de om.

A doua amintire care merita relatata dateaza tot din perioada sedintelor de noapte, adica a anchetelor dure. Intr-o dimineata, dupa o asemenea noapte de cosmar, am  fost luat (contrar uzantelor) iarasi la ancheta. Enoiu privea ganditor in gol, parand nitel descumpanit. Nu mai avea parca siguranta de sine pe care o afisa de obicei. Nu a apucat sa-mi spuna nimic, caci usa s-a deschis si in cadrul ei a aparut un personaj la vederea caruia Enoiu tasni in sus ca impins de un resort: „Sa traiti!”. Si ramase incremenit in pozitie de drepti langa scaunul de pe care se ridicase. Dupa comportamentul sau  slugarnic, mi-am dat seama ca celalalt trebuia sa fi fost un personaj extrem de important. La inceput am presupus ca s-ar putea sa fie Draghici, ministrul de Interne, insa, pentru ca parea prea tanar pentru o asemenea functie (avea cel mult 28-30 de ani), am exclus aceasta presupunere. M-am gandit apoi ca s-ar putea sa fie consilierul sovietic, dar, cand l-am auzind vorbind o romaneasca fara accent, am exclus si aceasta ipoteza. Dupa ce personajul respectiv i-a pus, in soapta, cateva intrebari, uitandu-se din cand in cand spre mine, Enoiu si-a strans precipitat hartiile de pe birou, le-a pus intr-o mapa pe care a luat-o cu el si a parasit incaperea. Din usa, a mai adresat enigmaticului personaj un „Sa traiti!” insotit de data aceasta si de o plecaciune. Nu mai este relevant sa relatez aici discutia dintre mine si interlocutorul meu de ocazie, care nu parea deloc surprins sau miscat de situatia jalnica in care ma aflam. Se vedea clar ca era obisnuit cu asa ceva. Mai tarziu, dupa eliberare, prin 1965, am aflat, prin intermediul televizorului, si cine era cel care ma vizitase cu aproape 10 ani in urma, in biroul de ancheta al lui Enoiu: era prim-secretarul de atunci al UTM, tovarasul Virgil Trofin. Acesta, impreuna cu tovarasul Ion Iliescu, presedinte al UASR, in calitatea lor de lideri ai tineretului, aveau misiunea sa urmareasca si sa supervizeze mersul anchetelor studentilor arestati.

In sfarsit, ultima mea intalnire cu Enoiu a avut loc in ultima zi de detentie, la Aiud. Era in 31 iulie 1964 si se faceau pregatiri pentru eliberarea ultimelor esaloane de detinuti. De vreo 10 zile, zilnic se eliberase cate un lot mai mare sau mai mic, iar acum ne venise randul si noua. Eram toti scosi in curtea mare a inchisorii si asteptam cu nerabdare plecarea. La un  moment dat, m-am auzit strigat de un gardian, care m-a luat si m-a dus in fata, la administratie. Am fost introdus in biroul lui Craciun, unde acesta sedea la taifas cu un alt ofiter. Dupa ce am salutat reglementar, Craciun mi s-a adresat, privindu-ma fix:

„Andronescule, uite, ai un vizitator”.

Gheorghe EnoiuSurprins, mi-am intors privirea spre celalalt ofiter si, la inceput, nu mi-am dat seama cine este. Abia dupa cateva momente am realizat ca „vizitatorul” meu era... Enoiu! Avea acum gradul de lt. colonel si se ingrasase enorm. Dupa ce m-a masurat cateva momente, mi-a spus pe un ton mustrator:

„Andronescule, am auzit ca nu ti-ai bagat mintile-n cap. Faci greutati oamenilor de aici”.

Si cum eu il priveam fara sa raspund, a continuat:

„Uite, eu te-am arestat, eu am venit sa-ti dau drumul!”.

Si luand de pe birou o hirtie, mi-o intinse, privindu-ma atent, sa vada cum reactionez. Era, intr-adevar, un „Bilet de eliberare” pe numele meu. Dupa ce mi-am aruncat privirea peste el, Enoiu mi l-a luat din mana, zicand:

„Va trebui insa sa semnezi, mai intai, asta”.

Si mi-a intins un formular pe care trebuia sa-l competez cu toate datele mele personale si sa-l semnez. Formularul era intitulat „Declaratie-angajament”. Vazand acest titlu, i l-am inapoiat fara sa-i citesc continutul si, recapatandu-mi dintr-o data graiul, i-am raspuns, aratand „impertinent” cu degetul, pe fereastra, forfota detinutilor din curtea inchisorii:

„Domnule capitan, si eu doresc sa ies de aici, tot atat de mult ca orisicare dintre cei de acolo, insa nu cu orice pret”.

Enoiu s-a congestionat la fata ca si atunci, demult, cand intrebase de  fratii Gabudeanu si, ca si atunci, a proferat o injuratura:

„Pastele ma-tii, tot bandit ai ramas!”. Si, luand furios „biletul de eliberare”, il rupse si-l arunca la cos. Apoi Craciun, care asistase impasibil la scena, a ordonat gardianului sa ma duca inapoi. A doua zi, cu unul dintre ultimele esaloane, am fost pus si eu in libertate.

Privind acum, retrospectiv si oarecum detasat, vina cea mare a lui Enoiu, crima lui de neiertat nu o constituie atat faptul ca a batut si torturat oameni in ancheta. Intotdeuna in anchete s-a batut si s-a torturat, si intotdeauna se va bate si se va tortura (vezi recentul caz Guantanamo). Vina cea mare, crima lui de neiertat este ca el a batut si torturat oameni nevinovati (si despre care stia bine ca erau nevinovati), silindu-i sa-si recunoasca vini imaginare pe baza carora el si altii ca el sa poata „incropi” acolo, in birourile Ministerului de Interne, „organizatii” si „comandaminte” utile celor de la putere pentru draconice diversiuni. Pentru aceasta va trebui condamnat.

(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 169-175)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii