Încheiam prima parte a acestei relatări cu o succintă caracterizare a colonelului Crăciun, cel care a organizat şi condus inumana acţiune de convertire a conştiinţelor întemniţate în penitenciarul din Aiud, acţiune nevinovat denumită reeducare.

Deşi era, aşa cum l-am caracterizat, dur, neînduplecat şi insensibil la suferinţele pe care cu bună-ştiinţă le provoca celor peste ale căror destine ajunsese stăpân, nu aş putea spune totuşi despre el că a fost o bestie, o brută sadică asemenea altor comandanţi de închisoare, Goiciu sau Maromet, de exemplu. Nu. El nu-şi permitea răutăţi gratuite ca cei mai sus pomeniţi şi săvârşea răul, nu orbit de furie şi de „sfântă mânie proletară” ca aceştia, ci calculat, cu discernământ, pătruns fiind de importanţa şi necesitatea misiunii pe care o avea de îndeplinit. Mai mult chiar, acest om dur şi nemilos îşi permitea câteodată să aibă şi conştiinţă, să fie uman chiar. Îmi amintesc că într-o noapte de decembrie (1959 ? ), pe un ger năpraznic , când izolările Aiudului erau pline până la refuz (se ştie ce însemna izolarea în timp de iarnă: cameră neîncălzită, cu ciment pe jos, complet goală, în care cel pedepsit era băgat sumar îmbrăcat şi cu hrana redusă la o treime, pentru trei, cinci sau şapte zile) , colonelul Crăciun a venit, în puterea nopţii, însoţit de ofiţerul de serviciu şi de gardianul de pază şi, dând dispoziţie să se deschidă uşile izolărilor , ne-a trimis la celule zicând:

„Aţi avut noroc că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit, rugându-mă să vin să vă scot de aici ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi, de, poţi rezista smiorcăielilor unei femei ?”.

Şi asemenea „gesturi de omenie” obişnuia să facă frecvent colonelul Crăciun. De exemplu, una dintre pedepsele care se administrau celor consideraţi refractari sau a căror cerbicie trebuia înfrântă, era refuzul de a li se acorda, în cazul că aveau nevoie, asistenţă medicală. Şi , colonelul Crăciun a uzat des de această pedeapsă împotriva celor ce refuzau reeducarea.

Când i se raporta că vreunul dintre cei pedepsiţi în acest mod este în stare gravă, el făcea ca din întâmplare o inspecţie în celula respectivă şi, „alarmat” de starea celui în cauză, dădea dispoziţie ca acesta să fie internat în spitalul penitenciarului şi să i se dea îngrijirile necesare. Desigur, pentru mulţi această suspendare a pedepsei era salutară, dar au fost şi cazuri pentru care această suspendare s-a dovedit a fi inutilă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu una dintre cele mai luminoase figuri ale Aiudului, profesorul George Manu care a murit, în 1961, de t.b.c. în spitalul penitenciarului, după ce mult timp i se refuzase asistenţa medicală pentru că n-a vrut să accepte misiunea de intermediar între deţinuţi şi administraţie în vederea reeducării . Dar, asupra acestui caz vom reveni.

Investit cu puteri depline şi bucurându-se de totala încredere a mai marilor săi , colonelul Crăciun îşi permitea să fie, din când în când, „uman”. Pentru că nu risca nimic. De fapt, nu făcea altceva decât să anuleze nişte pedepse pe care tot el le dăduse. Şi de fiecare dată făcea acest lucru cu ostentaţie, vrând să demonstreze cât de mărinimos este el şi cât de uman este regimul pe care îl slujeşte.

(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii