L-am văzut prima oară la intrarea noastră în camera „9" pe care o botezasem „bombă", având în vedere dimensiunile ei. Cum coboram din celular câte 5-7-9-11, câti eram stabiliţi în celule, cu hainele în cap, lângă uşa de la intrare în seclii în mijlocul unui grup de ofiteri care-l înconjurau. Deşi era un omuleţ mai mult lat decât înalt, îi domina prin atitudine şi bine-înteles prin grad. Nu era scund dar atât de umflat în vestonul elegant ce-i strângea burta şi care se părea că din cauza aceasta i se umflă ochii în cap. Surâsul viclean îi stăruia în privirile jucăuşe ce nu se stabileau pe ceva.

Mergeam încet. Eram multi și pe uşa de la intrare nu încăpeam decât câte unul. Verificarea de la intrare se făcea de doi caralii foarte conştiincioşi; ce mai puteau găsi la noi?

Il priveam pe Crăciun; stătea răscrăcărat pe nişte picioare scurte cu cizme negre, elegante, în care izbea din când în când cu o cravaşă de care nu se despărțea. Fruntea îngustă şi o gură tivită care permanent strâmba zâmbetul rău. Mâini butucănoase peste care mâneca vestonului cam lungă, dezvelea în mişcare un imens inel de aur pe degetul mâinii stângi. Tot muta fără control o scobitoare dintr-un colţ în altul al gurii repezindu-şi privirea de şarpe unde nu te aşteptai. Îi era parcă frică să nu fie atacat pe neaşteptate de ceva, de undeva. Impunea prin atitudine, prin înfățişare, prin aroganță. Stăpân absolut, atotputernic peste această turmă de osânditi, cu drept de viaţă şi de moarte, conştient că este mâna dreaptă a lui Ceauşescu „făcea totul" ca „genialul conducător" să fie pe deplin mulţumit. Urmărea cu privirea detinuții ce coborau pe scări. Se făcea că nu vede.

Într-o zi din primăvara lui 1961 a avut loc un incident cumplit. Alături de noi, în celula vecină era un bărbat – Gavrilă Alexandru. Bolnav, care nu mai putea suporta durerile provocate de cine ştie ce boală, pe când cobora scările, l-a văzut pe Crăciun în grupul de la intrare. Lângă el o doctoriţă, în nelipsitul halat alb şi cu stetoscopul pe piept.

Gavrilă, deşi ştia că n-are voie să iasă din şir, s-a îndreptat spre grup; Crăciun spunea ceva.

L-a văzut pe „indisciplinat" şi a făcut semn caraliului să-l lase.

"- Ce vrei Gavrilă? Nu ştii că n-ai voie să ieşi din rând?"

"- Domnule colonel! Sunt bolnav! Nu mai pot suporta durerile!Vă rog să dati ordin să fiu văzut de un medic!

"- Şi pentru asta ai călcat regulamentul?"

"- Nu mai pot suporta durerile!"

Crăciun (ironic):

-„Păi! Mă! Voi legionarii, suportaţi orice chin! Orice lovitură! Parcă aşa v-a învățat Codreanu, nu?"

Gavrilă tăcea copleşit de răutatea şi indiferenţa acestui om.

„- Acesta e răspunsul dumneavoastră la cererea unui deţinut bolnav?"

"- Da!"

„- Vă anunț cu toată hotărârea că în curând voi intra în zona interzisă!"

„- N-ai decât! Un bandit mai puţin! Marş! La plimbare!"

Întors în celulă, Gavrilă s-a hotărât. În aceeaşi săptămână, a ieşit cu cei din celula sa în mod obişnuit şi s-a îndreptat decis spre zid.

Ostaşul din prepeleag a şi luat poziţia de tragere. Militianul supraveghetor a strigat:

„- Nu trage! Să nu tragi! E bolnav!" Şi s-a coborât repede să-l oprească pe Gavrilă să nu intre în zona interzisă. Era târziu; acesta se şi căţăra pe zid, cu spor. În clipa aceea detunătura ne-a speriat. L-am văzut pe nefericit prăbuşindu-se trăsnit cu creierii împrăştiati. Glonţul îi retezase țeasta.

S-a sunat alarma. Am fost introduşi în pas alergător în celular. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În mai puţin de o oră, au început să zboare jaluzelele de la ferestre şi bubuiturile în uşi au devenit de nesuportat. Urla celularul, era un zgomot, un uragan în erupţie, ceva ce te îngrozea. Părea că se surpă cerul şi vuietul creştea în intensitate mai ales după ce administraţia se hotârâse să ne intimideze cu repetate salve de mitralieră şi sirena regimentului alăturat s-a pornit în valuri crescânde să urle şi ea.

Străzile s-au umplut de mulţimea curioasă – şi se pare înfricoşată – ţinută desigur la distanţă de închisoare. N-am reuşit să aflăm cum s-a potolit zarva din exterior; înăuntru însă, cu un asemenea eveniment nu se mai întâlniseră subalternii lui Crăciun, care după cum se vede provocase nenorocirea. Dar ce era pentru el moartea unui „Bandit" faţă de cei asasinaţi de el şi ai lui în luptele din munţii Făgăraşului pe care reuşise să-i aducă la tăcere, la marea tăcere.

Nimeni nu s-a mai atins de mâncare, declarându-se grevă generală. Grevă generală! La Aiud! Vorbe. Aveau sistemul lor drăcesc de a nu putea să faci grevă. Ţi se asigura zilnic raţia de mâncare, se aşezau pe lângă zid – de obicei mâncare bună – ca să determine pe cei slabi să renunţe şi, dacă se constata că te-ai atins de mâncare, te lăsau în pace. Cei cu adevărat hotărâţi să moară, nu puteau, nu erau lăsaţi. La două-trei zile erai scos, ţi se introducea un furtun în gură, cu un lichid hrănitor (de obicei lapte) şi nu puteai fi grevist. Scurt, tulburările au durat cam două săptămâni.

Soldatul securist a fost făcut sergent, a luat o permisie şi o primă ispititoare. Ce nu se aude şi nu se află în temniţă! Ce a fost şi ce a rămas din deţinutul Gavrilă (fusese condamnat 18 ani din care executase 15) a fost ridicat şi dus în cimitirul fără cruci, dat ţărânii în gunoaiele de la marginea oraşului.

L-am mai văzut pe Crăciun în "Memorialul durerii", film realizat de Lucia Hossu Longin, după 30 de ani. Gras, întins pe canapeaua elegantă, la care răspunde interviului cu obrăznicia caracteristică, sfida camera de luat vederi. Aceleaşi idei, aceeaşi impertinenţă comunistă. Pensionarul cu existenţa asigurată, într-un apartament elegant şi spaţios, răspundea cu dispreţ nedisimulat reporterei.

„- Eu i-am salvat pe legionari! În timpul cât am fost eu comandant al închisorii Aiud, le-am asigurat toate caloriile, conform regulamentului...", şi dă-i şi zii cât a fost el de milos, de uman. 0 spunea în faţa ţării. Priveam mirat şi stupefiat. Grăsanul ăsta, cu aceeaşi ochi mici și vicleni, deşira dezinvolt vorbe socotindu-se un mare binefăcător şi salvator al legionarilor.

Ne-o spunea nouă care numai prin minune Dumnezeiască am scăpat din iadul dirijat de el şi care mulţi probabil priveau televizorul.

Nu vrea să-şi amintească „Samarineanul milostiv" cum se trăia cu o sută de grame de pâine pe zi, cum şi de ce au murit în foame şi frig atâtea personalități cu care țara se mândrea. Nu vrea să spună pe câţi i-a scos înghetati din izolările de la Zarcă. De câte ori şi de câte nopţi camioneta cu prelată neagră ducea în cimitirul fără cruci din marginea oraşului cadavrele unor nefericiţi care nu mai putuseră rezista „omeniei" lui. Cimitir în care localnicii din blocurile răzlete își construiseră cocini pentru porci. Morminte neştiute unde se odihnesc Prof. George Manu, filozoful de renume mondial Mircea Vulcănescu, al cărui mormânt este chiar în îngrădirea unui coteţ de porci, şi câţi iluştri necunoscuti despre care „nevinovatul" Crăciun nu ştie.

Nu trebuia să mă mire şiretenia activistului de partid, aşa învățase şi aşa proceda. Tupeu, obrăznicie, impertinenţă. Mi se perindau prin fata ochilor nenumăratele cadavre vii pe care i-a măcinat Aiudul. Cum incerca omul acesta – dacă se mai poate numi om – care avea pe conştiinţă atâtea crime, să convingă o ţară întreagă, cât a fost el de bun şi de grijuliu. Nu s-a gândit că nu toti am murit şi că îl vedem şi-l ascultăm.

Dar ce-i pasă. Trăieşte bine, cu pensie mare, în centrul Bucureştiului, într-un apartament elegant, cu conștiința împăcată (o avea?) că a luptat biruitor împotriva "răului legionar".

(Ilie Tudor -  De sub tăvălug)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii