Primăvara şi vara lui 1949 la închisoarea Târgşor

Spre surprinderea noastră, in iarna 1948/49 nu s-a întâmplat nimic din ceea ce aşteptam noi. Se punea la cale altceva. Primăvara abia am înţeles dedesubtul stagnării activităţii de reeducare. Mai întâi, se strângeau date despre activitatea celor socotiţi mentori spirituali printre copii, se întocmeau dosare care aveau să ne însoţească pe parcursul detenţiei. Apoi, conflictul dintre Tito şi Stalin probabil captase atenţia.

Administraţia se folosea iar de Ibãnescu; citea public intr-o sală de mese în care aveau loc şi şedinţele ciripitorilor, materiale prelucrate după articole din Scânteia, insultătoare la adresa lui Tito şi elogioase pentru Stalin. Ciracii aplaudau sau huiduiau, cum indica fraza vorbitorului, însă de multe ori se aplauda şi se huiduia pe dos, provocându-se ilaritate în sală.

Singurele evenimente din primăvara lui ’49 erau sosirea câte unui lot de elevi condamnaţi şi agitaţiile sterile ale grupului lbănescu, 10-15 elevi fricoşi şi prostiţi de promisiuni. Pentru timorarea elevilor s-a confecţionat o izolare, unde era băgat cel indicat de ciripitori ca indezirabil. Directorul avea o atitudine din ce in ce mai rezervată faţă de reeducare. Se angajase mai mult în treburi administrative, lăsând numai subdirectorului răspunderea, nici acesta nu era bucuros să se ocupe cu aşa ceva.

Aurel Obreja şi grupul lui fuseseră elevi ai Liceului industrial Polizu, fosta Şcoală de Arte şi Meserii din Bucureşti. Sculptau în lemn de nuc şi in os foarte frumos, medalioane creştine şi cruciuliţe. Prin miliţieni ajungeau la director şi subdirector, carele admirau şi tăceau, în loc să interzică activitatea. Directorul i-a comandat lui Aurel un bust 1/1 , în civil. Am stabilit împreună să accepte propunerea cu condiţia să-i pozeze. Astfel directorul era sechestrat câte 2-3 ore pe zi, timp de câteva săptămâni. Cu cei doi-trei colegi care-l ajutau la pregătirea lutului, la turnat ipsosului în forme etc., subtil aducea vorba despre armat şi despre rãzboiul anticornunist. Directorul a mărturisit că tot ceea ce face este din oportunism, nu din devotament. Oportuniştii au fost primele unelte de care s-au folosit comuniştii ca să ne ingenuncheze. Acest lucru l-a formulat Lenin sub expresia prietenii de drum; toţi au plătit cârdăşia sub cnutul călãului căruia i-au lins mâna.

Grupul lbănescu lansa ştiri alarmante despre Piteşti; elevii mai fiicoşi îşi făceau probleme cu privire la atitudinea pe care să o ia în cazul unor presiuni fizice şi au trimis emisari să stea de vorbă cu mine. Mai ales în închisoare, niciodată n-am vrut să-mi impun voinţa, ci am lăsat ca fiecare să răspundă după stadiul lui de conştiinţă. Celor care deja înclinaseră balanţa spre stânga, de teamă să nu piardă pachetele sau vorbitorul, le-am amintit pilda semănătorului, punându-le în faţă seminţele căzute pe piatră. Un grup de elevi bucureşteni care nu erau FDC-işti, fii de boiemaşi, cărora moş Dumitrache le zicea în glumă nobilii, până atunci avuseserã o atitudine lăudabilã. Mentorul lor, un copil foarte energic, larka, a trimis doi copii să le spun ce ar fi bine să incă.

– Sunt deţinut. Singura mea lucrare este strădania de a nu fi piatră de poticnire pentru nici unul dintre dumneavoastră. Vă pot da un îndemn de mai mare folos, ca să mergeţi pe propriile picioare. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă lumineze şi să vă întărească pentru a nu cădea în înşelăciune, pierzându-vă sufletul pentru viaţa vremelnică a trupurilor voastre.

Copiii, inteligenţi, au înţeles ce trebuia. Puţin timp după aceea prin august, un grup mare de elevi, printre care şi ei, au fost trimişi la Canal. Din grupul sibienilor, Mircea Mârza un copil frumos ca un înger cuminte şi foarte inteligent, a murit acolo electrocutat. Dumnezeu l-a luat între îngerii Lui. Plecase din Sibiu la şcoala navală din Constanţa. Auzind că foştii lui colegi de liceu şi camarazi FDC-işti au fost arestaţi, s-a prezentat în proces spunând că şi el împãrtăşeşte aceleaşi gânduri, aceleaşi simţiri româneşti şi creştineşti şi s-ar simti dezonorat şi neliniştit dacă n-ar lua parte la aceeaşi suferinţă. Irozii şi pilaţii aserviţi comunismului l-au înglobat în lotul celor condamnaţi. Gestul lui martiric scăpa inteligenţei partidului. Pentru noi, însă, el demonstrează încă o dată capacitatea de jertFă pe care Mişcarea Legionară a imprimat-o membrilor săi.

Nu era nici primul şi nici ultimul gest de acest fel. La Timişoara, în 1941/42, în lotul FDC-iştilor de la Liceul Militar s-a prezentat şi Gheorghe Neamţu. Nu luase parte la aşa zisa rebeliune, dar aflând că îi simt arestaţi camarazii, s-a prezentat în proces. Avocatul, pus de familie să-l apere, voia să arate prin depoziţia celor acuzaţi că Neamţu nu e vinovat de actul participării la rebeliune sau şedinţe legionare.

– Da Neamţu a participat?

– Da, am fost! răspunse Neamţu înaintea celui întrebat.

– Dornnule preşedinte, onorată instanţă, Neamţu n-a fost, dar în tinereţea lui impetuoasă face pe viteazul, motivă avocatul.

– Nu, domnule preşedinte, am fost, dar domnul avocat vrea să-şi onoreze suma de bani, încasată de la părinţii mei.

– No, atunci ai fost, zise avocatul, disperat că nu poate clinti hotărârea lui de copil.

Este cunoscut şi cazul altui camarad, intrat în închisoare la Vaslui în 1942, substituindu-se altuia, care fusese arestat şi condamnat, înainte de a putea să plece în străinătate cu o misiune specială. Printr-un punct mai puţin controlat al închisorii unul a ieşit şi celălalt a intrat. Şi a executat peste 22 ani de pedeapsă. Acestea nu sunt nebunii lumeşti, ci acte sfinte. Căci: „Nu este mai mare dragoste ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii säil”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)