Părintele Galeriu mi-a schimbat viața!

Pictor de rang înalt, membru corespondent al Academiei Romane, publicist respectat şi creator al editurii „Anastasia”, Sorin Dumitrescu este un practicant al ortodoxiei. O devenire spectaculoasă, care a pornit din „infernul” indiferenței

„Rolul esenţial în educaţia mea religioasă l-a jucat bunica”

– Celebritatea dvs. de mare pictor este împărţită frăţeşte cu aceea de „om al lui Dumnezeu”. Aţi fost totdeauna credincios?

– Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată necredincios. Dar după mine, a fi credincios înseamnă să şi practici credinţa. Or, asta mi s-a întâmplat mai târziu, n-am fost niciodată antireligios, dar indiferent, da. Şi anume, pe toată întinderea „dulcii păsări a tinereţii” (este titlul unui film celebru)… Păcatele de tinereţe sunt cumplite. Când le-am făcut, eram indiferent, şi faţă de cultura bisericească, şi faţă de instituţia Bisericii…

– Totuşi, în vremurile acelea, încă se mai făcea o educaţie religioasă în familie, părinţii îşi duceau copiii la biserică… De ce eraţi indiferent?

– Rolul esenţial în educaţia mea religioasă l-a jucat bunica. Bunica, în general, este un factor de o importanţă uriaşă pentru nepoţi. Bunica m-a dus la biserică, fără să mă constrângă însă să mă port într-un anume fel. În copilărie am învăţat să merg cu lumânărica la altar, să mă duc la miruit, să mă mărturisesc, să mă împărtăşesc. Mai târziu, în tinereţe, lucrurile acestea au rămas în urmă, aveam alte preocupări şi am devenit indiferent, dar niciodată un adversar al credinţei. Tinereţea fără o educaţie religioasă este instabilă. Vorba lui Eminescu, lipseşte aracul pe care îl pui la vrejul viţei de vie. Fără aracul ăsta, tânărul nu mai are verticală, se prelinge pe pământ. Pe urmă, tinereţea are marele păcat al unei insolențe cosmice, al unor îndrăzneli nesăbuite, motivate de vigoarea fizică specifică vârstei. Tinereţea poate să fie, şi uneori a şi fost, locul unde se nasc sfinţii, dar şi locul unde se fac marile fărădelegi, pe care le regreţi toată viaţa. Cred că o educaţie religioasă, chiar făcută la orele de religie, unde doar auzi despre Dumnezeu, este foarte necesară.

„Dumnezeu nu tropăie în făptura nimănui”

– Ce v-a determinat să treceţi de la indiferentă la trăire, să intraţi în Biserică?

– Lumea vrea să ştie momentul, se aşteaptă să fi fost abrupt, inegalabil şi de neuitat. În realitate, aproape nici nu ştii când ţi-a dăruit Dumnezeu credinţa. Dumnezeu nu tropăie în făptura nimănui. În cazul meu, „momentul” a fost o întâlnire cu Părintele Galeriu, pe care îndrăznesc s-o calific drept proniatoare, căci mi-a schimbat viaţa. Atunci mă interesau toate religiile extrem-orientale, călătoream cu cărţile prin lumea largă, cu întreaga emotivitate mistică pe care o provoacă lecturile de noapte. Dar nu citeam critic, ci destins. Nu-mi puneam problema dacă sunt sau nu credincios. Nu eram necredincios. Atât. Întâlnirea cu Părintele Galeriu s-a petrecut oarecum lent. Într-o duminică, pe strada unde aveam atelierul, lângă Biserica Silvestru, a trecut Nicu Steinhardt, cu care mă cunoşteam. Şi se întâmpla să fiu afară, în curte, cu treabă. Mi-a spus: „Ce faci, frate, nu vii la biserică? Predică unul dintre cei mai mari teologi, Părintele Galeriu”. Pe vremea aceea nu mergeam la biserică. Steinhardt n-a mai aşteptat să-i răspund, a plecat mai departe. Era ca un foc sârmos, tremura de nerăbdarea întâlnirii cu omiletica părintelui Galeriu.

– V-aţi dus?

– Bineînţeles că nu m-am dus imediat. E greu să intri într-o biserică atunci când eşti tânăr şi înconjurat de toate frumuseţile şi bunătăţile acestei lumi. Şi atunci când mergi, o faci cu o oarecare rezervă. Toţi intelectualii intră în biserica temându-se că-şi vor pierde identitatea lor critică şi vor începe să cânte pe nas. Aşa m-am dus şi eu, la un moment dat. Şi-am găsit acolo, la Silvestru, un preot cum nu mai văzusem, care vorbea credincioşilor răcnind, ca proorocii Vechiului Testament, cu glas mare. S-a întâmplat să vorbească atunci despre ce face omul în biserică. Am aflat, în mai puţin de un sfert de oră, că ce trebuie să facă omul în biserică nu coincide deloc cu ce consideram eu. Eram ca la un curs în care ni se explicau toate gesturile preotului din timpul slujbei şi cum trebuie să reacţioneze credincioşii prezenţi. La finalul slujbei, am mers la miruit, iar părintele, care şi-a dat seama că nu sunt din parohie, că nu mă mai văzuse, m-a întrebat ce profesie am. Când a aflat că sunt pictor, zice: „Aaaa, păi să ştiţi că artiştii vin imediat după preoţi în axiologia eclezială…”. Şi odată mi-a strâns capul în mâini şi m-a binecuvântat. Am plecat de acolo ameţit. De atunci, am revenit mereu.

– În ce an se întâmpla asta?

– Nu ştiu exact. Cred că prin 1978.

– Ştiu că aţi fost foarte apropiat de părintele Galeriu. Ce anume v-a făcut să vă ataşaţi de el atât de mult?

– Pe lângă faptul că era tobă de carte şi un foarte bun vorbitor, avea mare tact în abordarea celor mai delicate probleme. Era foarte înţelept, te cunoştea repede şi ştia cum trebuie să se poarte ca să te câştige. M-a influenţat foarte mult şi mi-a deschis drumul către icoană şi către Biserică. Mi-a fost duhovnic. Avea geniul de-a lua oamenii cu binişorul. Exact cum face Domnul. Fiindcă iubea oamenii. Iar la el iubirea însemna respectul.

– Cum îl simte artistul pe Dumnezeu? Altfel decât muritorul de rând?

– Pentru mine, creştinismul este, în mod eminent, o credinţă în puterile şi energiile divine. Alte energii decât cele fizice. Energia dumnezeiască, harul increat este inconfundabil. Şi anume, nu doar pentru cei care „prind undele scurte”! Oricine simte această energie dacă este puţin atent. Unii o realizează pe loc, alţii în timp – după cinci zile, după cinci ani, după 50 de ani… Şi-ţi spui: „Uite, atunci a lucrat Domnul!”. Datorită acestei energii, drepţii Vechiului Testament au putut face mari minuni. Gândiţi-vă că le-au făcut fără să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului, că Hristos nu se întrupase încă. Vă daţi seama ce am putea face noi, care ne împărtăşim, dacă am fi vrednici? Dacă am avea credinţă, măcar cât un bob de muştar? Adevărul este că credinţa noastră face caz doar de morală creştină. Puterile credinţei ne-am obişnuit să le lăsăm exclusiv în seama sfinţilor. Iar sfinţi nu vrem să fim în ruptul capului. Fiindcă e incomod…

– Are intelectualul o datorie în plus către Dumnezeu, faţă de omul obişnuit?

– Da. Intelectualul trebuie să se îmbisericească. Mulţi intelectuali cred în Hristos, dar nu în Biserică. Şi de aici pleacă multe rătăciri. Biserica e văzută ca o creaţie de „după Hristos”, făcută de oameni şi fără legătură cu Mântuitorul, cu Dumnezeu. E o incultură gravă. Numai prin Biserică, prin „metodologia” ei teandrica, se poate salva omul, poate ajunge la Hristos şi la Dumnezeu. Este o imbecilitate crasă să ai nişte puteri extraordinare lângă tine şi să nu le foloseşti. Iar aceste puteri îţi sunt accesibile numai în Biserică. Dacă eşti intelectual, ai capacitatea de a înţelege aceste lucruri mai lesne decât alţii, şi deci şi datoria de a-ţi trăi viaţa în lumina Adevărului.

(Interviu realizat de Claudiu Târziu – Revista Formula AS, anul XVII, nr. 766, 30 aprilie – 7 mai 2007)