Prințul Ghica, „omul care n-a îngenunchiat niciodată în fața mișeilor comuniști”
La arest sever cu prințul Ghica
S-a nimerit un arest sever împreună cu prinţul Ghica.
Prinţul Ghica, condamnat la muncă silnică pe viaţă, avea de executat 40 de zile de arest sever. Eu, un biet ţăran, aveam de executat doar 29 de zile de arest sever.
Urmăream cu atenţie câte uşi se deschid la arest, ca să ştim câte celule de pedeapsă sunt. Apoi, în fiecare celulă câte căni de apă se dau. Făcând socotelile, a rezultat că peste 20 de oameni ispăşeau în permanenţă cruntele pedepse.
După ce am primit cana cu apă caldă sărată, prinţul mi-a zis:
– Ah, ce bună a fost! Ştii că nu-i rea? Ce ar fi ca după ce termină să le cerem un supliment?
– De ce, domnu’ Ghica ? Să ne compromitem pentru o cană cu apă? Îi bag în mă-sa pe toţi!
-În mă-sa cu ei! a strigat prinţul cu voce tare, încât s-a sesizat chiar gardianul, dar n-a ştiut exact de unde vine înjurătura.
În una din zile, când frigul s-a mai potolit, i-am zis prinţului că ar trebui să studiem posibilitatea unei mici odihne.
Eram atât de epuizaţi şi de obosiţi, încât nu ne mai puteam ţine pe picioare. Deşi apa o aruncase pe pardoseala de ciment cu trei săptămâni în urmă, încă nu se evaporase complet. Cimentul era umed. Ne-am lăsat pe vine, spate în spate, rezemaţi unul de celălalt. S-a întâmplat un fenomen curios cu amândoi.
Nu ne-am dat seama, când şi cum, că am adormit. Eu am fost primul care m-am trezit. Eram fericit şi refăcut. În plus, mă simţeam şi sătul.
Deodată mi-am adus aminte unde mă aflu. Pipăi în dreapta, pipăi în stânga, constat că amândoi eram întinşi şi „fericiţi” pe cimentul umed. N-am putut să apreciez cât am dormit.
I-am dat un cot prinţului, trezindu-l din dulcele lui somn:
– Sus, prinţe, că murim!
Prinţul s-a ridicat brusc de jos, bălăgănindu-se puţin ca un om beat şi mi-a zis:
– Dacă scăpăm cu viaţă şi nevătămaţi din acest somn bicisnic, înseamnă că ne e dat de sus să ne mai bucurăm de viaţă.
Rapid ne-am frecţionat reciproc pe părţile care au fost în contact cu betonul umed şi deosebit de rece. Am mai făcut şi puţină gimnastică, punând sângele în circulaţie şi astfel ne-am înviorat. N-am avut nici o urmare. Nici măcar cel mai banal guturai.
În aceeaşi zi, la o oră nepotrivită, uşa s-a deschis şi în celulă au intrat trei „Jmecheri” bine îmbrăcaţi, toţi trei în echipament civil. Unul a pus o întrebare prinţului:
– Ce condamnare ai?
– Muncă silnică pe viaţă.
Apoi către mine:
– Dar dumneata?
– 21 de ani muncă silnică.
– De ce sunteţi aici?
-Nu ştim.
Prinţul, mult mai îndrăzneţ decât mine, privindu-l crunt din adâncul orbitelor, îi pune şi el o întrebare „Jmecherului”:
– Nu vă supăraţi, cu cine stăm de vorbă?
– Cu procurorul.
– Încă odată vă spun, domnule procuror, nu ştim pentru ce stăm aici.
– Procurorul a făcut o figură plină de mirare (prost mascată). A poruncit gardianului să-i aducă raportul. Ofiţerul politic cu un aer plin de „omenie” îi zise gardianului:
– Cum de nu spuneţi oamenilor pentru ce sunt pedepsiţi?
Între timp sosi gardianul cu rapoartele şi procurorul începu să citească marile „crime” înfăptuite de noi:
– în ziua de… a vorbit tare că s-a auzit până la a treia celulă. În ziua de… a ascultat cu urechea la uşă. În ziua de… n-a fost corect încheiat la nasturi, etc…
Procurorul făcu o strâmbătură de aprobare şi neputinţă, apoi trecu mai departe. Gardianul a închis uşa triumfător.
Prințul e un adevărat cavaler
Au trecut cele 29 de zile pentru mine. Au trecut şi cele 40 ale prinţului şi iată-ne din nou în aceeaşi celulă de unde fuseserăm duşi la arest.
Numai că simbioza n-a durat prea mult. După două zile m-au despărţit de omul care n-a îngenuncheat niciodată în faţa mişeilor comunişti.
După un timp oarecare, am auzit un fel de ceartă undeva mai în capătul coridorului. N-am înţeles replicile care s-au dat, dar am recunoscut vocea prinţului.
Eram din cale-afară de curios să ştiu ce replici s-au dat şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung din nou în celulă cu prinţul.
Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi la o nouă „organizare” am nimerit în celulă cu prinţul.
Iată ce mi-a mărturisit prinţul:
– Eram singur în celulă. Gardianul mi-a dat la prânz două turtoaie.
– Domnu’ gardian, aţi gresit, aici în celulă e numai un singur deţinut.
A privit gardianul la numărul celulei, a confruntat-o de câteva ori cu o listă ce o avea, apoi a răspuns:
– Dumneata eşti trecut la supliment.
– De ce sunt trecut la supliment?
– Nu ştiu. Eu asta am primit, asta dau.
– Nu primesc. I-am restituit turtoiul.
Gardianul a anunţat ofiţerul de serviciu şi s-a prezentat acesta.
– Domnule Ghica, dumneata eşti trecut aici pe lista distroficilor. Medicul ţi-a prescris raţia dublă de mâncare.
– Domnule ofiţer, eu n-am fost la nici o vizită medicală. Nici medicul n-a venit vreodată să mă vadă. Nu primesc acest supliment de mâncare.
– Domnule Dimcică (mi-a zis apoi prinţul), dacă eu primeam atunci acel supliment de mâncare (de care aveam atât de mare nevoie) ar fi trebuit să-l plătesc. Preţul unui turtoi şi al unui polonic de poşircă este terfelirea onoarei şi murdărirea conştiinţei.
Prințul Ghica mai mărturisește
Tot atunci, prinţul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o noutate cu adevărat senzaţională:
– Am fost scos din închisoare împreună cu alţi comandanţi legionari şi plimbaţi prin ţară cu automobile ca să vedem realizările regimului comunist.
La întoarcere, colonelul Crăciun m-a luat de o parte ca să discute cu mine ceva „de la om la om”. M-a dus tocmai în grădina de zarzavat unde era mai multă linişte:
– Ei, Ghica, ai văzut câte a făcut regimul comunist în ţară?
– Am văzut.
Ce zici ?
– Ce să zic. Noi făceam mai mult şi fără robi.
La una din şedinţele de club a fost dus şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.
– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării?
Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:
– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge.
Colonelul s-a întunecat la faţă şi a zis celorlalţi deţinuţi:
– Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica să vadă o salcie ce plânge!
S-a desumflat atunci comandantul închisorii, dar n-a abandonat încercările lui. Antrenat în mişelii de tot felul a schimbat discuţia:
-Uite ce frumoasă grădină de zarzavat are închisoarea. Cum udai pe vremea lui Antonescu plantele?
– Cu stropitoarea.
– Ei, vezi? Acum avem motopompe şi pompe electrice. Ia şi dumneata două roşii frumoase de pe tufa asta.
– Mulţumesc. Nu iau.
– Ia şi mai multe şi du-le camarazilor tăi din celulă.
Colonelul s-a prefăcut foarte afectat de discuţia cu mine. Ca să-i fac pe plac am luat două roşii pentru cei din celulă.
Ultimele zile de prigoană cu Prințul Ghica
Din camera Zărcii unde eram încarcerat au tot scos câte unul până am rămas singur.
Eram din cale afară de slăbit din cauza înfometării. Făceam doi paşi prin celulă şi iar trebuia să mă aşez pe dunga tăioasă a patului.
Deodată uşa se deschise şi gardianul îmi porunci să-mi fac bagajele. Mi-a pus pătura pe cap (să nu văd pe unde trec). Când mi-a ridicat-o eram într-o cameră goală din spitalul închisorii.
Nu peste mult doi gardieni au adus pe o targă pe altul. Era prinţul Ghica. Atât de mult slăbise prinţul, încât nu se mai putea ţine pe picioare. Era distrofic, mai slăbit decât mine.
Ne-am bucurat de reîntâlnire. Au început să ne servească mâncare bună şi consistentă.
Ne-am revenit rapid şi puteam să umblăm pe picioarele noastre.
– Ce i-o fi apucat pe aceştia, nea Dimcică, să ne omenească cu un asemenea regim?
– Ori ne pregătesc să lucrăm în fabrica închisorii, ori pentru vreo colonie de muncă în aer liber şi soare mult.
– Cam aşa îmi vine şi mie să cred.
– Eu zic că, în cazul că ajung primul la vreo colonie de muncă, voi transmite prin cei ce vor fi puşi în libertate, că dumneata eşti viu şi sănătos. Să ne bucurăm măcar cu atât familiile noastre. Să faci la fel şi dumneata.
– Fără doar şi poate, aşa voi face şi eu, prinţe.
În timp ce noi făceam astfel de planuri, din închisoare erau puşi în libertate loturi de câte 100-200 de deţinuţi în fiecare zi.
În ceasul când noi făceam aceste planuri, mai mult de jumătate din efectivul închisorii era pus în libertate. De unde să ştim noi care e situaţia?
Au trecut aşa mai multe zile, când apăru un gardian cu o listă în mână.
– Ghica Alexandru.
– Eu sunt.
– Îţi faci bagajele. Şi-a luat prinţul bocceaua şi dus a fost. (…)
Pe scări se auzeau paşi urcând. Am închis rapid oblonul intrând în celula mea. Paşii pe care i-am auzit urcând pe scări erau ai lui Gula Caranica, un camarad de-al meu. Acesta îmi aduse vestea cea mare şi bună:
-Toată lumea e jos în curte. Ne îmbrăcăm în civil şi plecăm acasă. În curte erau bagajele noastre orânduite unul lângă altul cu etichete purtând numele fiecărui deţinut, pentru a fi mai uşor găsite.
După 15 ani mă văd îmbrăcat cu hainele mele. Alături era o mare grămadă de încălţăminte aparţinând deţinuţilor, încălţăminte ce nu mai putea fi folosită.
Şi eu mi-am aruncat pe acea grămadă ghetele, primind în schimb o pereche de bocanci ceva mai buni, care mi se potriveau. (…)
În capătul celălalt al curţii l-am zărit pe prinţul Ghica, înalt şi subţire ca o trestie rămasă în mlaştină după un incendiu.
M-a zărit şi dânsul şi a venit direct la mine, îmbrăţişându-mă:
– Nea Dimcică, de data asta plecăm cu adevărat acasă.
– Parcă nu-mi vine a crede. Mi-e teamă să nu ni se întâmple ca lui Radu Leonte. După ce l-au pus în libertate, l-au înhăţat hingherii la coborârea din tren în satul său natal şi l-au arestat din nou. Apoi l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă ca să fie siguri că nu se va mai elibera vreodată.
– Nu. De data asta punerea în libertate e sigură.
(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temniţelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)
septembrie 20, 2012 @ 5:00 pm
Bună ziua,
Sunt romaşcan şi îmi amintesc, prin anii şaptezeci, trăia în Roman un om foarte distins, în vârstă, îmbrăcat în straie de epocă. Purta pantaloni treisferturi, ciorapi de lână lungi peste genunchi, legaţi cu cureluşe din piele, cămaşă cu jabou, redingotă cadrilată şi beretă din acelaşi material. Sprijinit în baston cu mâner de fildeş, înalt şi slab, păşea cu eleganţă parcă peste timp. Nimeni nu îndrăznea să-l tulbure..
Lumea îl numea Prinţul Ghica. Mă întreb….oare era marele Alexandru Ghica?
septembrie 21, 2012 @ 12:12 pm
Doamne ajută, domnule Eliade!
Nu știu dacă era Alexandru Ghica dar putem încerca să aflăm. Voi comunica mărturia dumneavoastră domnului Marcel Petrișor, să vedem dacă confirmă că prințul Alexandru Ghica a locuit în Roman în acea perioadă.
Vă țin la curent dacă aflu ceva.
Mulțumim mult de sesizare, este de mare importanță pentru noi.
septembrie 27, 2012 @ 6:07 am
Doamne ajută, domnule Eliade!
Revin cu noi informații: am vorbit cu domnul Petrișor și dânsul mi-a explicat că după eliberarea tuturor deținuților prin decretul din ’64, prințul Alexandru Ghica a trăit izolat în București până la moarte și că este înmormântat la Galați.
Tot domnul Petrișor mi-a spus că acel prinț Ghica pe care l-ați cunoscut în Roman este vărul prințului Alexandru Ghica.
Mulțumim încă odată pentru intervenția dumneavoastră. Uite așa ne-ați ajutat să aflăm că prințul Alexandru Ghica este înmormântat la Galați, oraș în care locuim și noi, așa că încercăm să aflăm locul exact și data trecerii la cele veșnice.
Domnul să vă aibe în pază!
septembrie 29, 2012 @ 7:03 pm
Mă bucur că am aflat și eu aceste informații despre… modelul meu, Prințul Alexandru Ghica.
Admin, poate adunați cât mai multe materiale despre el și faceți un studiu mai amplu, tare mult îmi doresc să știu cât mai multe despre un român adevărat.
Dacă ar citi și tinerii de astăzi, este imposibil să nu se sensibilizeze măcar 2-3 și tot ar fi un câștig, având în vedere gunoaiele mediatizate acuma…
octombrie 1, 2012 @ 6:52 am
Doamne ajută!
Asta și avem în intenție, nu numai față de prințul Alexandru Ghica, ci față de toți mărturisitorii la care găsim informații.
În momentul de față avem publicate 13 mărturii despre prințul Ghica, din literatura de detenție.
Mai avem încă 7, tot din literatura de detenție, dar ele încă nu sunt publicate. Le vom publica și pe acestea cu timpul.
Cât despre un studiu, el este absolut necesar, însă nu avem posibilitatea acum să facem o sinteză, căci ar trebui să avem acces la dosarul prințului din arhiva fostei Securități, să comparăm și să îmbinăm informațiile din memorialistică cu cele din dosar. Va mai trece mult timp până să avem noi șansa să studiem astfel de dosare dar sperăm să ne-o ia istoricii înainte, așa cum s-a întâmplat la atâția alți mărturisitori.
Desigur, pe toți îi arătăm ca modele de urmat, mai ales pentru tânăra generație și cu această ocazie vă îndemn să nu fiți pesimist căci Dumnezeu își face lucrarea Sa, și scoate fii lui Avram și din piatră seacă. Tinerii de astăzi, la fel ca toți tinerii, din toate timpurile, au foarte mult potențial: trebuie doar să le dăm direcția cea bună.
noiembrie 24, 2012 @ 12:02 am
Despre acel prinț romașcan vă pot spune că făcea parte din ramura Deleni a marii familii Ghica. Pe numele său Emil Ghica [n.1893, Botoșani- d. august 1983,Roman] a fost unul din cei 10 copii ai prefectului de Botoșani – Grigore Ghica și al Mariei [n.Pandele].
Ajuns în Roman la sfârșitul anilor ’50, cu domiciliu forțat, alături de fratele domniei sale: Alexandru Ghica [1892-1964] și de soția acestuia.
A trait toată viața ca un ascet, a fost un foarte bun mecanic [mecanică fină], ne-a fascinat copilăria multora dintre noi, cei de 40-50 de ani acum, trăitori în Roman…
decembrie 11, 2012 @ 8:02 am
Bună ziua,
Vă mulțumesc pentru precizări, domnule Rețeanu. Aveți perfectă dreptate, Prințul Ghica exercita o puternică fascinație și cred că prezența dumnealui se mai simte și azi în spiritualitatea romașcană, în demnitatea și mândria locuitorilor acestui oraș.
În altă ordine de idei, vă rog să-mi permiteți să presupun, judecând după nume, vârstă și preocupări, că sunteți fiul Domnului Profesor Rețeanu, Tomiță, cum vă spunea dânsul. Mi-a fost profesor de limba română și diriginte. Un alt simbol de înaltă moralitate al orașului, mi-a marcat decisiv viața prin modelul oferit cu atâta distincție. Cred că nu v-am văzut de patruzeci de ani, dumneavoastră aveați cam 5-6 ani și Domnul Diriginte vă aducea adesea pe la Școala Generală nr 1.
Vă rog să primiți respectele mele și omagiile sincere pentru tatăl dumneavoastră.
Rog administratorul să ierte această abatere de la subiect, a fost o ocazie unică de a evoca amintirea unui mare OM.
Cu stimă, Niculescu Eliade George.
iunie 19, 2013 @ 6:02 pm
[quote name=”eliadegeorge”]Bună ziua,
Vă mulțumesc pentru precizări, domnule Rețeanu. Aveți perfectă dreptate, Prințul Ghica exercita o puternică fascinație și cred că prezența dumnealui se mai simte și azi în spiritualitatea romașcană, în demnitatea și mândria locuitorilor acestui oraș.
În altă ordine de idei, vă rog să-mi permiteți să presupun, judecând după nume, vârstă și preocupări, că sunteți fiul Domnului Profesor Rețeanu, Tomiță, cum vă spunea dânsul. Mi-a fost profesor de limba română și diriginte. Un alt simbol de înaltă moralitate al orașului, mi-a marcat decisiv viața prin modelul oferit cu atâta distincție. Cred că nu v-am văzut de patruzeci de ani, dumneavoastră aveați cam 5-6 ani și Domnul Diriginte vă aducea adesea pe la Școala Generală nr 1.
Vă rog să primiți respectele mele și omagiile sincere pentru tatăl dumneavoastră.
Rog administratorul să ierte această abatere de la subiect, a fost o ocazie unică de a evoca amintirea unui mare OM.
Cu stimă, Niculescu Eliade George.[/quote]
Cu scuzele de rigoare față de administratorul acestei interesante pagini, dar doar așa pot să vă trimit mesaj …: mă găsiți pe facebook și într-o pagină am postat imagini cu prințul și o mică poveste a vieții sale. Cu stimă. Rețeanu I. Toma Tudor
mai 21, 2013 @ 8:15 am
Bună ziua.
Era aşa pe la sfârşitul anilor ’70, aveam vreo 10 ani când mă plimbam pe strada mare în Roman (eu sunt din satul Tămăşeni) când am văzut un om înalt, înalt şi drept cu barbă albă, îmbrăcat în costum de epoca verde, îmi aduc bine aminte de culoare verde, lumea zicea că este prinţul Ghica. Acum cu ajutorul acestei pagini de internet pot afla mai multe despre el, oricum şi acum se zice „drept ca prinţul Ghica”. Se zicea că dormea pe un pat de lemn. Dacă e posibil să se publice mai multe fotografii cu el. Pe timpul acela noi eram îndoctrinaţi de comunism, şi nu ştiam istoria adevărată.
Toate cele bune.
mai 24, 2013 @ 8:09 am
Bună ziua doamna Claudina!
Din păcate nu avem fotografii cu prințul Ghica din Roman, verișorul prințului Alexandru Ghica.
Nu știm dacă vom putea procura dar dacă reușim vă vom da de veste.
mai 28, 2013 @ 6:34 pm
În legătură cu singurul prinţ care a trăit în anii 70-80 în Roman pot adăuga că l-am cunoscut pe când eram copil, fiind chiar vecini pe aleea Tudor Vladimirescu. Prinţul a locuit cu domiciliu forţat până la moartea sa în blocul 5, la parter, într-o locuinţă mai mult decât modestă. Am avut privilegiul să văd acea mică locuinţa (nu-mi amintesc motivul pentru care am fost în ‘casa’ lui) şi îmi amintesc exact interiorul cămăruţei al cărei mobilier erau un dulap vechi, un pat modest şi, probabil, cel mai de preţ obiect pentru prinţ, o maşină de cusut Singer şi mai multe materiale din postav. Ultima amintire cu prinţul este vie încă şi nu uit imaginea acelui cavaler de poveste, venit dintr-o lume străină nouă celor crescuţi şi educaţi în comunism, venind dinspre casă spre centrul oraşului, prin fața vechii şcoli de şoferi, pe strada Mihai Eminescu. Păşea rar, tăcut dar demn şi părea că nimic nu-l poate îngenunchea… Prinţul Ghica îşi merită o pagină specială în istoria recentă oraşului Roman.
mai 29, 2013 @ 7:09 am
Mulțumim domnule Ioan pentru informațiile date.
august 21, 2013 @ 4:55 pm
Mulţumesc pentru istorisire domnule Rețeanu; şi copilăria mea a fost marcată de prezenţa exotică a prinţului Ghica. Cu toate că eram extrem de curioasă cu privire la acest domn atât de deosebit de noi ceilalţi, n-am îndrăznit niciodată să îl privesc direct şi de aceea am rămas mai ales cu amintirea siluetei şi a veşmintelor domnului Ghica.
Dacă-mi permiteţi, voi accesa pagina dumneavoastră de facebook şi voi citi povestioara vieţii prinţului nostru romaşcan.
Credeam ca a stat de Florilor sau o alta strada din apropiere, pentru ca l-am vazut de mai multe ori in zona aceea.
februarie 1, 2014 @ 1:06 pm
Mi-l amintesc pe prinţ. Locuiam pe bulevard în Roman, lângă școala nr. 3. Îl întâlneam des în brutăria de pe Ştefan cel Mare, de unde cumpăra numai pâine albă. Eram copil. Intra adesea în vorbă cu noi şi noi îl salutam. Zâmbea de fiecare dată şi ne saluta cu un frumos: bonjour. Şi pe mine mă fascina înfăţişarea lui.
martie 15, 2014 @ 11:37 am
MA SCUZATI .DAR STIATI CA MARE PARTE A FAMILIEI REGALE GHIKA ESTE INMORMANTATA INTR-UN CIMITIR DIN FRANTA (LOCALITATEA SE CHEAMA .LE MEE .SANT CEL PUTIN 11 PRINTI PRINTESE SI CONTESE LA UN LOK .AM RAMAS ,SURPRINS ,CAND AM VAZUT ASTA ,STIIND CA APROAPE DE MINE LA CATIVA PASI NU DEMULT A LOCUIT O PERSONA ,PE CARE NOI COPII FIIND ,NU REALIZAM ,DE CE PRINTUL GHIKA .CARE LOCUIA IN LOC ROMAN PE ALEEA TUDOR VLADIMIRESCU ,AVEA O VESTIMENTATIE TOTAL DIFERITA DE CEA CU CARE ERAM OBISNUITI ,CU TOATE ASTEA EL ERA UN OM SIMPLU SI ATENT CU TOATA LUMEA ,CRED CA LUCRA LA FABRICA DE TRICOTAJE ROMAN ,(SMIRODAVA )DUPA CATE AUZISEM EU LA CEA VREME ERA FOARTE PRICEPUT LA REPARAREA SI INTRETINEREA MASINILOR DE CUSUT ,CULMEA ESTE CA EU IN ANII DE SCOALA NU AM AUZIT PREA MULTE DESPRE ACEASTA FAMILIE ,DE ROMANI ..PACAT .SI TOT ODATA MIA PARUT BINE CA AM REUSIT EU UN OM SIMPLU SA AJUNG SA VIZITEZ ,MORMINTELE ACESTOR OAMENI DE CARE NICI NU STIAM CA SANT ROMANI .
martie 15, 2015 @ 8:48 am
Și ca să vedeți că nimic nu-i întâmpător în viață:
Prin anii 1980 , prințul Emil Ghica, a fost adus la Episcopia Romanului de către călugărul Mogoș Nicolae, care îl găzduia în chilia lui călduroasă, aflată în clădirea unde locuiam, despărțindu-ne 3 camere. La cantina Episcopiei, mâncam deseori la aceeași masă cu Prințul, care cu eleganță și cu rr, specific franțuzesc atunci când în farfuria cu ciorbă oferită se afla vreo bucată de carne, o scotea cu lingura rugând să fie luată că el nu consumă carne. Depăna ceva amintiri că și-a făcut studiile de inginerie la Viena, că adescoperit un motor care merge cu apă dar este împiedicat să-l breveteze, că atunci când este bolnav el ia o doză de stricnină și se vindecă, această metodă folosind-o după ce atunci când în tinerețe participa la concursurile de călărie, dădea calului o astfel de doză și energia creată îl făcea să iasă câștigător. După o perioadă de stat la Episcopie, nu prea mare, a venit la Episcopul Eftimie Luca, colonelul Gh. Constantinescu – șeful Securității – și i-a spus să dea ordin călugărului să nu-l mai țină pe prinț ca nu cumva să moară și să se afle că a murit prințul la Episcopie. Cert este că prințul a trebuit să plece. Atunci când s-a sfârsit, cred că la Spitalul din Iași, același călugăr a solicitat Episcopului camionul pentru a-l aduce la Roman. În ziua inmormintării, pictorii care restaurau pictura Episcopiei, Viorel Grimalschi-prof.univ., Casian Labin, Liviu Ciungan, toți autorități recunoscute in domeniul restaurării de pictură veche, se plimbau prin cimitirul Romanului, cred că era Duminică. Văzându-l pe călugărul Mogoș , il intreabă ce face in cimitir si le spune că il inmormintează pe Printul Ghica. Atunci aceste personalități ale artei rominesti au mes si l-au luat pe umeri conducindu-l la mormint pe Printul emil Ghica. Iată deci că Pronia Divină, nu lasă ca un Print să fie inmormintat ca obișnuiții ci noblețea trage la noblețe. Dumnezeu să-l ierte.
ianuarie 25, 2023 @ 4:43 pm
Sunt nascut in Roman, am copilarit in zona
Episcopiei, apoi pe strada Florilor. Pe la 12-13 ani,la inceputul anilor 70 m-am mutat cu parintii pe strada 30 Decembrie, care se intersecteaza cu strada Florilor chiar in dreptul unei vile superbe, cunoscuta ca fiind casa dr.Tocan. La demisol locuia un domn distins, inalt, drept ca un brad, imbracat ca un vanator de munte, cu bocanci si jambiere inalte, foarte asemanator cu descrierile de mai sus, cunoscut in cartier ca „printul Ghica” . Se plimba adesea cu mainile la spate prin cartier, iarna cand era gheata isi monta niste capace de bere cu zimtii in jos pe talpa bocancilor si le arata cu mandrie celor care abia se tineu pe picioare din cauza ghetii. Era in mod evident un personaj atipic si multi copii il strambau, glumeau pe seama lui. Era foarte priceput la mecanica, repara masini de cusut si alte mecanisme fine, se zvonea ca ar fi fost pilot in tinerete. Era foarte educat si politicos, statea de vorba cu oricine il solicita, inclusiv cu copiii. Mie imi placea mult franceza si de cate ori aveam ocazia imi exersam franceza cu el, dar discutam si despre mecanica, geografie , era un partener de discutie deosebit, aveai de invatat de la el in orice domeniu, dar stia sa pastreze un nivel placut al discutie, fara sa fie deloc superior sau scolastic, se vedea ca are o educatie aleasa, se adapta varstei si pregatirii interlocutorului. Uneori, gasca de copii din zona il spionau pe geam, se pare ca manca mai mult conserve si mesterea mai tot timpul la ceva sau citea, un om deosebit, care probabil mi-a marcat tineretea mai mult decat mi-as fi inchipuit. Odata cu plecarea la facultate in 77 a disparut din peisajul meu, nu mai stiu nimic, Dumnezeu sa-l odihneasca, pacat ca n-am avut mai multi conationali ca el, iar pe cei pe care i-am avut nu i-am folosit, au fost vremuri grele ,cu scara de valori rasturnata, nu ca acum ar fi mai bine…
aprilie 16, 2024 @ 10:40 pm
Buna dimineața. Va rog sa ma iertati, ati aflat unde este inmormantat in Galati Printul Alexandru Ghika?
Va multumesc tuturor.
mai 23, 2024 @ 11:46 am
Prințul Ghica este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Galați.