Procesul

Nu eram deloc îngrijoraţi cu privire la proces. Ne împăcam cu gândul că vom fi condamnaţi şi că vom călca pe urmele înaintaşilor luptei legionare. Probleme avea doar Vârlan Moise. Îi rămăseseră acasă, la Pleşcoi, o mamă, văduvă şi patru surioare încă mici pentru a putea face faţă greutăţilor vieţii. Rămânea în rugăciune cu capul la pământ, plângând înfundat; la rugăciunea de la miezul nopţii îl găseam în rugăciune şi-l lăsam tot în rugăciune.

Numai două-trei zile programul nostru s-a desfăşurat conform planului, căci apoi au fost băgaţi cu noi 20-30 dezertori, de fapt hoţi deghizaţi în haine militare pentru a înşela vigilenţa poliţiei. Toţi tineri, între 20-30 de ani. Aveau cele mai interesante mutre, un pictor portretist ar fi făcut o reuşită expoziţie a expresiilor negative sufleteşti. Şefului, mai în vârstă decât toţi (avea poate peste 40 de ani), un fel de ţigan unguresc, ceilalţi i se adresau cu apelativul nea Brânză. După ce uşa s-a închis, nea Brânză, făcând semn alor lui, se retrase spre perete şi ni se adresă reverenţios:

– Dumghiavoastră… pentru ce… arestaţi?

– Suntem legionari.

– Aaa…, a exclamat dând din cap a înţelegere.

Apoi adresându-se „ostaşilor” într-un jargon din care nu am înţeles nimic, s-au aşezat liniştiţi pe duşumele şi în câteva minute au adormit buştean, chircindu-se unul în altul de frig.

La trântiturile uşii, cuiul ce atârna tabloul lui Antonescu a ieşit. În cădere, tabloul a răsturnat cana cu apă şi poza s-a udat, aşa că am pus tabloul la soare. A venit directorul închisorii – se numea Ionescu – în inspecţie. Se sprijinea în bastonul gros; era însoţit de prim şi de un alai de gardieni. Gardianul de pază a comandat:

– Drepţi!

– Săăă… trăăăiiiiţi!, am strigat cât am putut de tare.

– Ce-i cu tabloul domnului General acolo?

– A căzut din cui, din cauza vibraţiei peretelui la deschiderea uşii şi, udându-se, l-am pus să se usuce.

– Primuleee! Ăştia iar mă înjură, a strigat ca un disperat cu glasul lui strident şi piţigăiat, dar primul nu-şi dădea seama cum să reacţioneze.

– Tu nu vezi că ăştia s-au pişat pe tabloul domnului general Antonescu? Ce mai aştepţi?

Am înlemnit în faţa acestei acuzaţii. Gardienii au tăbărât pe noi şi ne-au bătut cu pumnii, cu cizmele, cu cravaşele, iar directorul dădea la întâmplare cu bastonul făcându-ne cucuie, schilodindu-ne şi umplându-ne de sânge. După ce s-au „răcorit”, obosiţi, au plecat înjurând.

Ne-am ridicat unii pe alţii de jos, ne-am spălat şi ne-am pus comprese cu batiste, cu poale rupte din cămăşi şi ne-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta”.

Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.

Prima înfăţişare în instanţă

A doua zi am fost puşi în lanţuri, legaţi câte doi, eu cu Marin Naidim, Vlăgea cu Vârlan, Breslaşu cu Constantinescu, iar seminaristul Pintilie singur în lanţ – pe el Dumnezeu îl iubea mai mult, pregătindu-l pentru preoţie; nouă, celorlalţi, ne rodea lanţul un picior, lui amândouă. Făceam cunoştinţă cu această „bijuterie” şi cu recunoştinţa „oficială” pentru „merite” care nu se văd cu ochii lumii acestui veac.

La Curtea marţială ne-au dus în convoi, vreo sută de oameni şi mulţi militari. Zăpada se înmuiase. Soarele ne dezmorţea oasele lovite. Grupul nostru, singurul în lanţuri, încheia coloana. Ochii curioşi ne însoţeau de pe trotuar. Ostaşii şi gardienii din escortă, la un pas unul de altul, cu arma pregătită de tras, nu dădeau voie nimănui să se apropie. Ne însoţeau rudele soldaţilor arestaţi; soţii cu copii în braţe strigau câte un nume, plângând disperaţi şi încercând să arunce o bucată de pâine, un pulover sau o pereche de ciorapi. Dar erau călcate în picioare de cei din escortă.

Aproape de Şcoala nr. 5, de pe Romană, unde se afla sediul Curţii marţiale a Corpului 5 Armată, erau tatăl meu şi Alexandru, care abia împlinea 16 ani. Am tresărit; lângă ei, tatăl lui Marin. Părinţii noştri se sprijineau unul de altul. Plângeau. În spatele lor era Zaharia, un văr al doilea din partea mamei, care ţinea mult la mine. La poartă era de pază Mitică Boloaga, flăcău din satul mamei, Sălciile, proaspăt recrut, care mi-a făcut semn din sprâncene.

– Nu-ţi fie frică, măi frate. Trece şi asta.

I-am mulţumit cu un zâmbet. De la vânzătorii olteni (nu ţigani) de lângă poartă ne-a cumpărat covrigi calzi, cu susan, iar un soldat l-a lăsat să ne dea câte doi. Părinţii, cu glas mustrător, dar înduioşat de lacrimi, ne-au zis:

– Ce-aţi făcut, măi copii, ce-aţi făcut de v-au pus în lanţuri ca pe nişte criminali? Ce-aţi făcut?

– Lasă, tată, am răspuns deodată, lasă că va fi bine, nu vă deznădăjduiţi şi nu fiţi supăraţi pe noi.

– Ce fel de bine e ăsta, măi copii, măi! Voi nu vedeţi cât de naivi sunteţi? Ăştia vă omoară şi voi ziceţi: „Lasă că va fi bine!” Dumnezeu să vă mai înţeleagă şi să aibă milă de voi!

În curte civililor nu li s-a dat voie să intre. Un grefier striga numele soldaţilor împărţindu-i pe loturi. Se judecau grupuri de câte 10-15; în cel mult 15-20 minute lotul avea instrucţia, judecata şi pronunţarea sentinţei efectuate. În curte aşteptau două grupe de câte 10 ostaşi înarmaţi, plutoanele de execuţie. Executarea se zicea că avea loc în Crângul lui Bot. În decurs de 3 ore fiecare pluton a plecat de două ori. Aproape în fiecare lot era câte unul condamnat la moarte, ceilalţi erau trimişi disciplinar la Sărata, pentru a merge pe front spre reabilitare.

Pe coridor erau doi avocaţi, Gruia Popescu, fostul profesor de filosofie şi drept de la Şcoala Normală Ploieşti, şi unul care umbla îmbrăcat în costum naţional; ne-au spus că sunt angajaţi de părinţii noştri să ne apere în proces. Nu le-am răspuns; aş fi vrut ca părinţii să nu cheltuiască cu apărarea: condamnarea ne era hotărâtă de Siguranţa statului la Bucureşti, iar Manea, preşedintele Curţii, va pronunţa verdictul fără drept de recurs.

Din sala de judecată, fosta sală de clasă, băncile, catedra şi tabla încă nu fuseseră scoase, pălmuind în chip nevăzut conştiinţele celor ce o transformaseră în lăcaş de osândă. După identificare au fost strigaţi cei triaţi de poliţie ale căror nume figurau în dosarul de trimitere în judecată fără învinuire de activitate, doar bănuiţi a fi simpatizanţi.

– Unde sunt ăştia, a întrebat Manea.

– Nu sunt prezenţi, am răspuns noi, fiindcă au fost numai bănuiţi.

– Mandate de arestare pentru ei, s-a zborşit Manea. Se amână procesul până vor fi aduşi toţi.

Ne-am întors în închisoare pe înserate. După două sau trei zile am fost duşi iarăşi la Curtea marţială, tot în lanţuri. Venise Alexandru; mi-a spus că tata e zdrobit sufleteşte, iar mama prăbuşită.

Cu ceilalţi era în sală şi Pavel Ion. Aveam să aflăm mai târziu ce se întâmplase. Fusese lăsat liber pentru a identifica şi descoperi filiera. La Centru, în Focşani, căzuse doar unul şi Pavel, ne mai fiind folositor a plătit cu propria-i pedeapsă trădarea celorlalţi. De învăţătură nu i-a fost! Sub regim comunist, în perioada „reeducării”, devenise unul dintre odioşii Aiudului. Păcat de sufletul lui, căci Dumnezeu înzestrase firea sa, era talentat şi un foarte bun meseriaş, „brânză bună în burduf de câine”.

Procesul a fost o mascaradă. Procurorul ne-a acuzat în câteva fraze că suntem bolnavi psihic şi că societatea trebuie curăţată de astfel de elemente. Manea ne-a întrebat numai dacă am făcut parte din Frăţiile de Cruce legionare. Avocaţilor li s-a permis să vorbească câte un minut, pentru întregul grup. Gruia Popescu a apucat să spună doar atât:

– Onorată instanţă, clienţii mei nu sunt delincvenţi de drept comun, ci politici. Ca atare nu pot fi condamnaţi decât în conformitate cu prevederile Codului Internaţional pentru condamnaţii politici, care prevede privare de libertate prin domiciliu obligatoriu sau detenţie uşoară pe timp limitat şi nicidecum încadrări în articole care prevăd pedepse penale cu muncă silnică sau temniţă grea, aşa cum a cerut domnul procuror.

– Destul, l-a oprit Manea. Apoi adresându-se celuilalt avocat: Dumneata ai ceva de spus, în plus?

– Atât aş fi vrut să spun în completarea celor spuse de colegul meu: de vreme de chiar organele de anchetă n-au găsit de cuviinţă să întocmească acte de trimitere în judecată pentru aceşti şase minori aduşi astăzi aici, instanţa nu are dreptul să condamne fără motivare aceşti copii. Era vorba de Voicescu Constantin, Mocanu Ion, Ilie Constantin şi Iamandi Teodor din clasa a şasea de la Şcoala Normală din Buzău şi Vlahopol Stroie şi Rădulescu Lucian, de la Liceul din Râmnicu Sărat.

– Dumneata eşti legionar?, a insinuat Manea.

– Domnule Preşedinte, eu sunt avocatul apărării, a răspuns zâmbind avocatul, şi nu pot fi interogat aici cu privire la apartenenţa mea politică. Ceea ce vreau să vă spun este că instanţa săvârşeşte un viciu de fond şi de formă pe care îl invoc în apărarea clienţilor mei.

– Voi cere Preşedinţiei să ridice dreptul avocaţilor civili să mai pledeze în instanţele militare, a bătut Manea cu pumnul în catedră. Apoi către grefier: Citeşte sentinţele! (Care ar fi trebuit citite de preşedinte după deliberare).

Grefierul a scos dintr-un plic o listă şi ni s-au citit condamnările. Atât a durat procesul nostru şi aşa s-a desfăşurat. Minorii şi cei condamnaţi sub 10 ani au fost expediaţi la Alba Iulia, închisoare pentru minorii legionari. Ceilalţi şapte, la Aiud. Pe Pavel Ion l-am izolat moraliceşte. Încerca să-şi motiveze atitudinea zicând că zadarnic am fi rezistat fizic de vreme ce poliţia ştia tot. Aşa era, dar una e să cazi datorită unor factori independenţi de voinţa ta şi alta e să colaborezi cu adversarul. Asta o uita Pavel şi zicea că dacă n-ar fi recunoscut nimic, cercetările s-ar fi scontat poate şi cu moartea unora dintre noi. Deci el era salvatorul vieţilor noastre prin trădare.

***

După arestarea mea, directorul Emil Palade a fost cercetat de organele Siguranţei. I s-au cerut numele tuturor celor cunoscuţi ca legionari, elevi şi profesori, în timpul guvernării legionare. De la Răfan Vasile am aflat că Palade a dejucat încercările anchetatorilor, susţinând că nu a deţinut funcţii în perioada respectivă. I s-a cerut prin adresă ministerială să ne elimine din Şcoala Normală; după condamnare am fost eliminaţi din toate şcolile din ţară.

Răfan Vasile, imediat după arestarea mea, a cerut transferul la Deva pentru a-şi pierde urma. Dar nu a fost primit şi s-a întors la Buzău chiar în aceeaşi zi. A fost arestat şi adus la judecată direct de pe drum.

Palade a ţinut cu internatul o şedinţă şi i-a îndemnat pe elevi la prudenţă, la renunţarea la forme de manifestare care ar da prilej de arestare. Plângând ca un copil, se autodeconspira, arătându-şi ataşamentul sufletesc faţă de Mişcarea Legionară.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 66-69)