Procesul

În ziua de 4 aprilie 1959, ne-au judecat. Patru aprilie! Cu 15 ani în urmă dădeam examenul de diplomă, zi în care s-a bombardat Bucureştiul cu o furie de nedescris.

În noaptea precedentă am avut un vis revelator, pe care l-am tâlcuit mai târziu. Eram în biserică şi pe sfânta masă din altar am numărat 22 de lumânări din care 6 erau arse. Am fost condamnat la 22 de ani de închisoare din care am executat 6.

Vis profetic!

La şase dimineaţa, ca niciodată a venit „jos” colonelul Socol, m-a scos pe coridor şi mi-a spus:

– Vezi că azi vă judecă! Vezi ce spui! Că tot cu noi te vei intâlni; sa nu uiţi prin ce-ai trecut…

Fulgerător mi-a venit în minte figura femeii ofiţer, frumoasă, zâmbitoare, cea mai eficace anchetatoare a securităţii din Craiova. Era delicată. Avea o metodă care nu da greş. Efectul era asigurat. Câţi bărbaţi au mai putut fi oameni întregi după ce au trecut prin mâinile ei? Era delicată…

Ne-au dus în curte cu ochelari orbi. Am auzit motorul dubei şi paşi nesiguri în stânga şi-n dreapta. Eram 23 de oameni, studenţi şi elevi. Cei mai în vârsta erau profesorul Julea şi cu mine, 46, respectiv 35 de ani. Un tipograf tot cam aşa şi restul tineret în jur de 20 de ani.

Bietul profesor! Avea pantofii legaţi cu sfoară peste talpă. Trecuse şi el se pare prin proba de foc a loviturilor la talpă, încălţat. Tremura. Nu de frig. L-am încurajat cât am putut şi eu. Nici pe mine nu mă prea înghesuia curajul dar eram ceva mai stăpânit. Gavrilescu zâmbea cunoscător. Cutuca, un mecanic, un călugăr al cărui nume îmi scapă, un învăţător din Valea Stanciului şi cei doi fraţi Mihăilescu. Aceştia se ţineau de mână, îngroziţi, unul de 17 ani, celălalt de 15.

Ne-au băgat în boxe. În spatele fiecăruia era câte un caraliu. Pe mine şi pe Gavrilescu ne păzea câte un ofiţer; eram doar iniţiatorii!

Nu aveam voie să privim în sală. Ne judeca tribunalul militar. Multă vreme nu mi-am dat seama unde suntem, deşi cunoşteam bine oraşul. Ne-au ocolit pe diferite străzi până să ajungem în curtea tribunalului. Mi-am dat seama unde suntem abia în timpul pauzei de masă de la prânz. Ne-au dat câte o jumătate de pâine cu marmeladă. Deja şi la securitate hrana era drămuită. Trec peste bâlciul până la cer la care am asistat, străin, de parcă nu era vorba de mine. Acuzaţia procurorului Ardeleanu a fost fulminantă:

-Iată, dragi tovarăşi! Această bandă periculoasă de bandiţi conduşi de un legionar se pregătise să răstoarne guvernul prin violenţă…

Ce mai puteam face? în sală erau admişi numai membrii familiilor, mai precis o persoană din fiecare familie.

Procesul a durat până la 12 noaptea. În şedinţa de după-amiază l-au introdus pe preotul Dan Mihăilescu.

Procurorul: – E adevărat că încă din 1945 i-ai spus inculpatului că întrucât slujiţi împreună, să nu aveţi decât relaţii de serviciu şi să nu discutaţi politică niciodată şi în nicio împrejurare?

Preotul: – Da!

Procurorul: – Vedeţi, onorat tribunal? De atunci s-au organizat. Popa a fost comandant legionar, iar inculpatul a lucrat în comerţul legionar, lângă Codreanu.

Părintele, ştiind că suntem permanent în obiectivul securităţii, mi-a spus să nu discutăm. O făcuse din prudenţă. Era chemat acum ca martor. A fost arestat în instanţă, că n-a vrut să recunoască faptul că nu ştia de organizaţia noastră. Şi nu ştia. Dar trebuia să fie acolo, în faţa tribunalului, unde se hotăra soarta a 23 de tineri din care unii nu se văzuseră niciodată, dar că îndrăzniseră să se gândească încă de atunci, din 1958, ca jugul comunist ar putea fi scuturat. Sărmani visători, cât de scump aveam să plătim speranţa aceasta, şi ca noi câte mii de români, din care mulţi, ca Părintele Dan, au plătit cu viaţa.

Nu m-am mirat când după şase ani de temniţă grea şi muncă silnică, l-am găsit pe locotenentul Didu si pe subalternul lui, sublocotenentul Busu, colonei plini, plini de bani şi de glorie.

Că s-a ales praful de tot ce au realizat e altă poveste care nu-şi are locul în aceste pagini.

Seara ne-au umplut gamelele cu arpacaş şi pe la două noaptea ne-au dus la penitenciar. S-au deschis şi s-au închis în urma noastră 7 uşi. Era o noapte caldă de aprilie, regina nopţii din straturile de flori îşi revărsa mireasma pe care o savuram cu sete, cu deznădejde.

O lună albă, mare, ne urmărea; Doamne! De câte veacuri nu mai văzusem luna care trona acum superbă pe cerul senin, spuzit de stele.

Atunci am citit cu ochi închişi versul lui Dante ce deschide capitolul dinainte. Le-am citit cu mintea terciuită de „dragostea” cu care eram înconjuraţi aici.

Cea mai neomenească, cea mai comunistă închisoare din cele prin care am trecut, era tot Craiova. Tot a noastră. Aici gardienii te loveau din plăcerea de a da. Am intrat în celulă 18 inşi. Erau acolo patru paturi suprapuse.

Iulie 1959. Stăteam cu rândul sub pat, unde era un aer mai respirabil. In rest,…iad.

Optsprezece oameni într-o încăpere unde ar fi stat omeneşte cel mult patru! Dormeam (e un fel de a zice) trei inşi într-un pat de o persoană. Doi, unul lîngă altul, al treilea peste ei. Şase pe jos, prin rotaţie. Foamea… acerbă. Aveam o sută de grame de pâine neagră, pe zi, şi o fiertură în care – eveniment – cineva a găsit 17 boabe de fasole.

Am crezut că e cea mai grea perioadă din detenţie, dar era numai începutul.

Tineta se scotea dimineaţa şi seara înainte de numărătoare, ţinându-ne cu faţa la perete. Că te trezeai cu un pumn în ceafă nu era lucru de mirare, trebuia să ai grijă de nas, că la început, neştiind, ţi-l turteai de perete. Dar cu ce nu se învaţă omul.

Închideam ochii. De câte ori n-am încercat să pot şti drumul spre mările de sub pustiuri, la care se ajunge pe cărări de spini. Găseam acolo o poiană a sufletului, pe versantul de atâtea ori bizar şi grotesc, ce se termină în pămîntul durerii şi al obsesiei. Culegeam în gând amăgiri din apa Jiului, mă rezemam de aerul subţire de care aveam atâta nevoie, jertfeam un gînd de dragoste celor ce mai erau lîngă mine, furam de sub pleoape un colţ de cer primăvăratec. Când ne scotea la plimbare, şi atunci cocorii sufletului zăboveau pe o cumpănă de fântână de care atârnau stele de lună şi setea şi foamea nu mă mai chinuiau.

După două sătamâni grupul Tudor – Gavrilescu e scos la grefă. Ne-au îngrămădit în colţul unei camere goale unde era o masă şi un scaun. Geamurile văruite şi nelipsitele gratii. A intrat un ins cam la 60 de ani.

A început sa citească, condamnările

Gavrilescu V. 25 ani muncă silnica.

Tudor Ilie 22 ani muncă silnică plus 7 ani temniţă grea, pentru înlesnirea de trecere frauduloasă a frontierei.

Pe Gavrilescu l-au prins când încerca să fugă din ţară.

Cutuca M 20 de ani M. S.

Fraţii Mihailescu, câte 16 ani închisoare şi nu mai ştiu. Atunci chiar am râs. Un râs ne la locul lui, nervos, stupid. Ochelaristul – un grefier – s-a uitat la mine mirat. Ceilalţi? Unii-şi smulgeau părul, se văicăreau. Profesorul Julea era absent. Se înghesuise în el şi tăcea. Gavrilescu părea mirat şi nu-şi găsea locul. De atunci nu l-am mai văzut. Ne-au risipit în celule diferite. Am întrebat peste tot pe unde am trecut. Am înţeles că a fost o vreme la Gherla. Eu am fost transferat la închisoarea de execuţie.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 16-19)