Profesorul Alexandru Mironescu, omul care avea „geniul prieteniei”

Alături de Sandu Tudor – inseparabil de el ca prezență și imagine, deși distinct în personalitatea sa proprie – se cuvine imediat numit Alexandru Codin Mironescu. Pentru mulți din cei apropiați Antimului, acest profesor universitar de chimie-fizică, scriitor, gazetar remarcat și critic literar, dar peste toate ”el însuși”, aducea darul unei maturități clare, neprezumțioase: în continuă împărtășire celorlalți, celor mai tineri în chip privilegiat.

Dacă am spune că avea „geniul prieteniei” – și nu numai pe acesta – nu am exagera nicidecum simțământul confirmat la fiecare întâlnire. Din anii studiilor și formației sale în Occident, Alexandru Mironescu integrase bineînțeles, cu seriozitatea de cuviință pe atunci, substanța culturii și, în același timp, un savoir-faire al practicii ei: mereu atent la formulările altuia, disponibil înnoirilor, suscitând dialogul critic. Momentele acelea stăruie în amintire ca un fel de celebrare a inexterminabilei libertăți a omului viu. Amplul său studiu Limitele cunoașterii științifice, publicat în 1943; inovator în multe privințe la epocă, include, credem, și astăzi câteva interogații cardinale ale filosofiei științei. Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau pentru întâia oară rețineau ”candoarea” sa, lipsa de malițiozitate: adăugate umorului său sec, rezulta o impresie de confort, o bună dispoziție înviorătoare… În el am găsit un om al ospitalității esențiale, tocmai în clipa când acest titlu de noblețe sacră a ființei devenea un delict politico-polițienesc. Casa lui – aceasta și grație familiei sale – a rămas întotdeauna deschisă și primitoare. Ceea ce a constituit, bineînțeles, un grav cap de acuzare la procesul ”Rugului Aprins”. Alexandru Mironescu a fost arestat împreună cu ful său, Șerban, în vârstă de 22 de ani, tot în 1958. 

(Andrei Scrima – Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, p. 129)