Profesorul Ernest Bernea și motivele detașării sale de Mișcarea Legionară
În lagărele de la Canal mi-am putut clarifica ultimele întrebări care mă urmăreau de zece ani, privind ideologia legionară. După discuțiile de la Aiud, din prima închisoare, cu unul din cei mai inteligenți comandanți legionari, care făcuseră doar un început în clarificarea mea, urmaseră multe discuții cu intelectuali tineri, cu care ne completasem reciproc întrebările noastre, devenite tot mai severe. Peste tot am întâlnit și legionari care refuzau să discute ideologia legionară, tocmai pentru că începuseră să-i vadă utopia de sub învelișul bombastic și nu puteau să nu recunoască eșecul.
„Este prea multă suferință adunată, spuneau ei, ca să renunțăm așa de ușor, printr-o simplă recunoaștere a păcatelor”. Noi ceilalți tocmai asta nu puteam admite, incapacitatea de asumare a eșecului. Sau acest criteriu stupid, că niște susțineri doctrinare de altădată, compromise în fața întregii lumi civilizate și-ar mai păstra valoarea pentru faptul că cei implicați în Mișcarea Legionară făcuserăm prea multă pușcărie.
Ideea stupidă a jertfei nejustificate, făcută la îndrumarea lui Codreanu sau Sima în scop propagandistic și provocată prin asasinate sau alte violențe intenționate și deliberate, lăsase în mintea celor care refuzau discuțiile, confuzii care puteau să-i mențină toată viața într-un fanatism ignorant.
La Peninsula mi-a scos Dumnezeu în cale pe unul din oamenii care aveau să completeze fericit, principiile mele de viață și cu care aveam să-mi lămuresc probleme foarte sensibile din ideologia legionară.
Ernest Bernea era profesor de etnologie și sociologie și autorul multor lucrări de specialitate. Dar pe Ernest Bernea nu-l putea defini numai profesiunea, el era o personalitate cu preocupări superioare și omul unei discipline civice severe, dar și un familist împătimit. Dacă îl cunoștea cineva și dorea să descopere în el prin discuții zilnice, legionarul care fusese, sau poate mai era, nu găsea aproape nimic. Din contra, putea descoperi aprecierea unor oameni de știință evrei sau de altă etnie, contrar celor auzite de la Codreanu. El depășea cu mult politica lozincardă îngustă, și dacă așteptai de la el niște rețete politice pentru prezentul de atunci sau pentru viitorul de acum, trebuia să ai răbdare multă și minte lucidă.
Făcea comentarii ample, din care interlocutorul dacă avea bagajul aperceptiv necesar, înțelegea că lumea civilizată nu admite intoleranța, violența, asasinatul. Într-o săptămână-două am văzut că în discuții are preferințe pentru oamenii fără prejudecăți și îi ocolește pe cei rigizi.
Două coincidențe fericite au făcut posibilă intrarea mea în cele mai intime convingeri de ultimă oră ale profesorului și prelungirea analizelor politice mai mult decât cu alții.
Prima a fost poziția de libertate în gândirea politică și în discuții. El a fost încântat să vadă la mine acest lucru, dar mi-a atras atenția că sunt prea tânăr și aș putea avea conflicte supărătoare dacă merg cu acest mod de abordare față de toți care au fost legionari. Deci și la el era o anumită prudență sau reținere, așa cum constatasem, la Aiud, la comandantul legionar care gândea ca și Bernea, amândoi fiind de calitate excepțională.
A doua coincidență, care la prima vedere pare o banalitate, avea să ne apropie și să deschidă o sinceritate fără rezerve. Chiar din prima zi când ne-am cunoscut și de abia îi spusesem ce știam despre dânsul, m-a întrebat dacă nu am pe cineva apropiat, cu același nume, care a fost în 1938 în lagăr. Când i-am confirmat că era avocatul Constantin Bontaș, vărul meu, s-a emoționat deosebit și mi-a explicat cauza emoției.
Am aflat astfel că profesorul, ca și vărul meu, a crescut și a învățat carte ca și copil de trupă, fapt descoperit de ei în lagăr și argument ca să fim prieteni. Au înțeles apoi, ca oameni bine informați intelectual, când s-au întâlnit în lagăr, că Mișcarea Legionară a devenit un corset prea strâmt și rigid pentru ei și pentru mulți alții.
Amândoi odată s-au hotărât să se desolidarizeze de Mișcarea Legionară, atunci în lagăr și au fost eliberați împreună cu o mare parte din deținuți1. Profesorul s-a întristat profund și a rămas pe gânduri, când i-am povestit cât de repede a trecut vărul meu în altă lume, plecând voluntar pe front. Căutase reabilitarea politică după rușinea celor întâmplate în 1940, culminând cu rebeliunea, și ajunsese prea devreme pentru el la întâlnirea cu tatăl lui mort la Mărășești, în primul război mondial.
Era în continuarea amintirilor, când profesorul povestea dramatica situație de după rebeliune.
– “De fapt, tragedia Mișcării a început în 1938 și acest început al sfârșitului fusese provocat de congresul de la Tg. Mureș, o adevărată explozie demență legionară, spre răzbunări, violență, asasinate, programate pe oameni de execuție și pe victime. După rebeliune, m-am sfătuit cu Mircea Vulcănescu, care totdeauna refuzase să se înscrie în Mișcare pe motiv că el este împotriva teroarei și am avut îndemnul lui sincer și prietenesc să trec sub umbrela lui Antonescu. Am simțit pur și simplu că devin un om liber. În ultimii cinci-șase ani, simțeam că mi se ia girul moral fără a fi întrebat, pentru toate asasinatele și provocările care s-au întors împotriva noastră. Am considerat și am declarat în scris din nou că niciodată nu doresc să mai aud de Mișcarea Legionară”.
– “Domnule profesor, acum, dacă la discuția noastră s-ar aduna zece-cincisprezece condamnați legionari, ați repeta cele discutate cu mine?”
– “Dacă nu îi cunosc pe fiecare și posibilitățile fiecăruia de a înțelege, nu aș face o discuție cu ei. Nu-i vorba numai de ignoranța unora, dar și de fanatismul altora, tot pe ignoranță format. Ei știu ce li s-a spus cu 15 ani în urmă, că nici democrația nu-i bună. Eu nu-mi permit discuții decât cu cei care au înțeles singuri problema și mai lămurim niște aspecte. La oprimarea pe care o suportăm, nu trebuie să ne mai facem și noi dușmani între noi, timpul îi va lămuri pe toți”.
– “Unul din argumentele, speculate cumva în favoarea calității ideologiei legionare, privește aderența la Mișcare a multor vârfuri ale generației de după primul război mondial. Este evident că dumneavoastră faceți parte din acea fracțiune a elitei tineretului interbelic care a aderat. După mulți ani de discuții și căutări, eu am un răspuns la întrebare; nu știu însă dacă este suficient și doresc foarte mult răspunsul dumneavoastră”.
– “Răspunsul înseamnă o analiză, sunt mai multe aspecte și mai multe motive care au influențat aderența la Mișcare. Mircea Vulcănescu, prieten de discuții interminabile în perioada Antonescu, cu care eu însumi voiam să clarific aceste probleme, avea un mod de a simplifica și spunea: cu cât faci mai mare mister și filosofie la o întrebare, cu atât te împotmolești. Pur și simplu lipsea experiența istorică a extremelor, atât de stânga cât și de dreapta. Experiența democrației exista, economic ea se identifica cu liberalismul capitalist care pe lângă efectele pozitive (insuficient apreciate și edificate în 1920) avea și multe aspecte negative care au fost rezolvate cu întârziere. Deci, democrației i se vedeau și cele rele dar extremelor nici nu li se bănuiau limitele ororilor pe care le începeau. Lumea anului 1920 nici nu bănuia că pierderea libertăților și drepturilor omului înseamnă pierderea a tot ce s-a acumulat mai bun în mii de ani de experiență istorică. Pe de o parte extrema dreaptă (și cea stângă) prezentau niște idealuri atrăgătoare, ca firmă de suprafață, iar în spate se ascundea intoleranța, violența, asasinatul, totalitarismul. Experiența extremelor de abia începea și arăta societății doar niște idealisme înșelătoare, dar experiența ca putere de stat a extremelor nu fusese făcută istoric, în toate aspectele. Dar fațetele întrebării sunt multiple. Tineretul de elită care a aderat nu credea că democrația poate rezolva problemele sociale, născute din multiple cauze. Nu credea pentru că lipsind experiența istorică visa la o rezolvare absolută, miraculoasă, interveneau elementele existențialismului irațional. Spunea Codreanu – inspirat de Mussolini – “vom face o țară ca soarele de pe cer” și în vacanță făcea o tabără cu 100 de tineri, într-un sat fără biserică și le-o făcea. Elita se extazia în fața acestei acțiuni, trăiriste, care câștiga electoratul satului și nu înțelegea aspectul utopic, dacă metoda s-ar fi raportat la toate necesitățile unui stat. Să nu uităm însă că au fost mult mai mulți din elită, care au înțeles de la început utopiile extremelor și le-au refuzat”.
Mi-a fost jenă să-l întreb pe profesor dacă și-a lămurit problemele împreună cu Mircea Vulcănescu, sau chiar sub influența lui. Dar dacă l-aș fi întrebat, sunt sigur că nu ar fi ezitat, avea o apreciere deosebită despre Vulcănescu, care deși influențat de dreapta (fără extremism) era un filosof și un independent luminat în politică. În toată perioada Antonescu, ei și-au petrecut mult din timpul liber în discuții politice și profesorul îl cita mereu în discuțiile cu mine, luându-l ca argument.
Eram fericit că-l cunoscusem pe Bernea și că prietenia lui de altă dată cu vărul meu deschisese închiderea în sine și reticențele pe care văzusem că le avea față de alții, care doreau doar să-l cunoască. Avea multe probleme cu sănătatea și conștiința valorii lui profesionale, multe studii începute care se pierdeau și suferea mult pentru familia lui.
Eram mai mulți prieteni la Peninsula, care câștigasem încrederea profesorului și discutam deschis. El era însă curtat și de legionarii care doreau refacerea Mișcării. Eram prezent de multe ori și observam ocolirea răspunsurilor, sau aprecierile evazive ale profesorului, lăsându-i pe unii să plece cu convingerile lor. Aceștia argumentau de obicei prin renunțarea la violență, ca și cum ar face o mare promisiune pentru viitor. Cred că în sfârșit, metodele de oprimare și exterminare ale regimului comunist suportate de noi toți din lagăre și închisori erau dovada supremă că aceste metode compromit moral și politic orice regim, deci orice așa zisă „justificare”, adusă de legionari pentru asasinatele făcute rămânea o aberație.
– “Dar în rest, spuneau aceștia, Mișcarea rămâne valabilă: educația pentru valorile naționale, pentru caracterul omului, pentru edificarea credinței ortodoxe”.
Profesorul avea metoda lui de a discuta cu acești oameni și când rămâneam între noi, explica și ne potolea, spunând că legionarii de nivel mediu sau mai jos sunt convinși că dezideratele cu care ar vrea să meargă înainte au fost și sunt numai ale legionarilor, că sunt creații legionare. Dacă îi smintești din aceste convingeri nu le rămâne decât să devină oamenii comuniștilor.
– “Voi, ne spunea el nouă, discutați ca și cum ați fi în democrație, ei nu mai sunt așa mulți și nici așa fanatici, cine știe câți apucăm democrația, până atunci și mai ales atunci, cei puțini care vor mai fi vor înțelege că dezideratele amintite (fără violență) le au majoritatea partidelor, care au și avantajul de a nu fi compromise de asasinate și totalitarism”.
Am înțeles încă o dată că asumarea eșecului nu-i ușoară, pe lângă discernământ mai trebuie și bun simț și curajul răspunderii.
Totuși la cele discutate cu profesorul, noi cei dornici de a tranșa mai clar concluziile, am adăugat că ortodoxismul la legionari (sau altă formă creștină) nu este același lucru cu partidele din Vest, creștin-social etc. în Mișcarea Legionară a fost un activism ortodox de tip fundamentalist, sau de multe ori cu elemente de misticism trăirist-politic prin pomenirea morților legionari în ședințe și strigătul “prezent” al tuturor. S-a transformat astfel într-un sectarism politic, cu denaturări ale esenței creștine.
Multe au fost posibile atunci, la experiența istorică a societății românești de până atunci, despre care am mai amintit, dar ele nu vor mai fi posibile într-o altă societate mult mai evoluată.
Cât despre educația românilor care intră și ea în pretinsa revoluție spirituală, aceasta nu poate fi concepută, decât sub controlul întregii societăți, prin Parlament.
Orice tip de educație făcută de un singur partid sau organizație, în opoziție cu majoritatea altor partide, tinde spre dictatură și intoleranță.
(Andrei Bontaș, Cronica pierdută a unui om regăsit, Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, pp. 110-115)
1. Este vorba despre desolidarizarea de Mișcarea Legionară dată în lagărul de la Vaslui în primăvara anului 1939, la solicitarea autorităților carliste.