„Profesorul I.D. Sârbu, un om cu totul și cu totul aparte”
La Grindu parcă totuși era altfel decât în alte părți. Tonifiați de soare, scăpasem din țarc în semilibertate. Aici exista și o baracă „favorizată”, a celor pe moarte, a inapților, un fel de cimitir al elefanților. Erau oameni bolnavi de hepatită, de febră tifoidă și alte asemenea boli, care-i aduseseră pe cei suferinzi într-o stare de degradare fiziologică foarte avansată: dimineața, din această baracă ieșeau, ca din burta unui monstru uriaș, niște ființe care numai oameni nu credeai a fi.
Aici aveam să-mi petrec unele din cele mai frumoase clipe ale vieții de pușcărie, dacă vreuna din clipele acelea se poate numi frumoasă. La baraca inapților mă grăbeam să ajung după masa de seară și rămâneam până când se da stingerea, apoi, dimineața, de la deșteptare și până când se făcea numărătoarea. Aici, am avut șansa să-l cunosc pe profesorul I. D. Sârbu, un om cu totul și cu totul aparte, și pe Sașa Ivasiuc, de care m-am legat foarte mult, om de multe carate morale și spirituale.
Acolo, fără exagerare, eram ca la biserică: ascultam cu smerenie cum vorbea domnul Sârbu. Acest om avea un zâmbet dureros, dar care subjuga. Zâmbetul era alfabetul prelegerilor sale. Domnul profesor avea un amestec ciudat de evlavie și compătimire pentru noi, tinerii. Dacă afla despre cineva că a luptat cu arma în mână și a fost partizan în munți, pe acela pur și simplu îl venera, pe când față de unul care spusese bancuri politice sau vorbise despre iminenta sosire a americanilor, din atitudinea lui se degaja o bucurie reținută. Explicația era organică, spirituală și cerebrală cu desăvârșire.
Din dizertațiile sale filosofice, aluneca tot timpul în cele pur politice, având o fermă convingere, pe care o susținea cu obstinație: atâta timp cât americanii vor fi o forță, o superputere, nu soarta românilor va depinde de aceștia, ci dezastrul nostru, căci mai mult de jumătate din tributul de sânge dat pușcăriilor comuniste s-a datorat minciunilor și amăgirilor inoculate poporului nostru cu iminenta lor venire, când de fapt am fost vânduți de americani pentru cine știe câtă vreme. Dânsul susținea necesitatea luptei noastre pentru noi înșine, fără să spere câtuși de puțin în salvări din afară. Nu credea nici chiar în înlăturarea comunismului de către forțe interne, acest lucru fiind posibil numai în cazul unor conjuncturi internaționale favorabile. Era un om foarte calculat în a-și creiona speranțele privitoare la viitorul țării. Un lucru de perpetuă reflecție pentru mine a rămas faptul că niciodată n-a vorbit despre familie, despre neamurile sale. Nu știam nici măcar dacă este sau nu căsătorit, dacă are copii, și mă inhiba gândul să comit o indiscreție în a-l provoca la o asemenea destăinuire.
Erau multe cazurile în care soțiile celor alături de care mă aflam divorțaseră între timp. Am văzut mulți oameni distruși din această cauză, dar trebuie să mărturisesc că cei care mi s-au părut a îndura cel mai greu asemenea vești erau intelectualii.
Discreția biografică a domnului Sârbu se datora unei modestii de-a dreptul cuceritoare: nu-i plăcea deloc să vorbească despre sine. „Mă simt puternic, sănătos, în ciuda aspectului meu fizic deplorabil, când mă văd înconjurat de copiii ăștia. Ce-or căuta ei în pușcărie?! Vă spun că salvarea și dreptatea nu vor veni din afară, ci din sufletul acestei generații care se află parcă aici pentru a se pregăti în vederea luptei. Să fim conștienți că ei vor fi cei care vor salva poporul!”. De-aici începea depănarea amintirilor despre moartea lui Arnăuțoiu, a altor luptători din Făgăraș, Bucovina, Vrancea, Dobrogea… Era un adevărat depozit de asemenea întâmplări, o bancă de date în ceea ce privește viețile unor oameni anonimi, dar despre care vorbea ca despre niște sfinți.
În privința asta, spunea că Biserica Ortodoxă nu și-a prea onorat cartea de vizită în închisori; se gândea la informatori, turnători, colaboraționiști…
Acum îmi vine în minte părintele Dascăl de la biserica Constantin Brâncoveanu din Făgăraș. Era cel mai în vârstă dintre noi, o mână de om, căci bunul Dumnezeu făcuse foarte multă economie cu materia, cu substanța din care-l plămădise, fiind în schimb foarte generos cu sufletul ce i-l dăruise. La una din discuțiile cu domnul Sârbu, despre comportamentul nu totdeauna la înălțime al preoților, părintele a avut o replică pe care n-am uitat-o și n-am s-o uit câte zile voi avea: „Domnule Sârbu, dacă Iuda a trădat, l-a vândut pe Hristos, înseamnă că toți ucenicii sunt vinovați?”
Rămas pe gânduri câteva clipe, domnul Sârbu a spus: „Eu nu vorbesc de biserică, despre instituție, ci despre anumiți slujitori ai ei”. „Totuși, a revenit părintele, cred că ar fi locul să discutăm despre ce s-a făcut bine, în spiritul credinței, nu despre lucrarea în rău!”
Adevărul este că părintele Dascăl nu era un om de vastitatea culturii domnului Sârbu, dar era preot în sensul deplin al cuvântului, un om de aur.
Adevărate potoape de informații erau monologurile – foarte rar dialogurile domnului profesor, pe care le sorbeam cu nesațul dorinței de a cunoaște, propriu tinereții. Nu se grăbea niciodată să meargă la masă, să ajungă la rând printre primi din cei 700-800 de deținuți câți ne găseam la Grindu. Își stăpânea cu mândrie și chiar pot zice cu o măreție trupul: nu l-am văzut marcat de otravă, mușcat de șarpele lăcomiei sau al fricii de moarte. Cred că și în cazul domniei sale a funcționat un anumit principiu: nu a avut idealul familial, l-a considerat ca ținând de biologic. Suveran era idealul moral, spiritual. Altfel, așa cum mărturisea, ar fi rămas liniștit la catedră, s-ar fi preocupat de probleme de teatru, întru-un cuvânt ar fi fost un „integrat” social.
N-avea ca ideal plecarea în străinătate; „a, da, spunea, aș merge acolo doar ca să văd gradul de perfecționare al Occidentului”. E omul care a coborât mult ștacheta speranțelor noastre nejustificate în privința salvării la care ne așteptasem de la americani. Nu exagerez deloc afirmând că principiile sale erau ferm construite și toată personalitatea lui impunea respect. Efectiv făcea ordine și liniște și la poartă, la corpul de control al caraliilor.
Nu-i era frică de urmările spuselor sale, deși știa că sunt turnători printre ascultătorii săi. Nu-i era frică de bătaie, de teroare, prin spirit supunea biologicul.
Venea de la școala senatorilor spirituali ai românilor, de la Cluj. Avea un adevărat cult pentru acea școală, nu-l cultiva ostentativ dar emana din toate gesturile și cuvintele sale. Respirase aerul școlii clujene, al culturii germane. Vorbea mai multe limbi străine: germana, engleza, franceza, italiana și se descurca și în poloneză. Ce mai, era o enciclopedie!
Era statornic în respectul pentru preoții catolici, dar găsea spațiu necesar în rostirea sa să penalizeze anumite păcate de care se făcuse vinovat și catolicismul, exemplificând cu Inchiziția.
Am fost mulți tineri care voiam cu orice preț să fie cât mai mult și cât mai des în preajma domnului profesor Sârbu: Alexandru Ivasiuc, Prelipceanu, Iuga, Brâncoveanu, Sorin Botez, cei care veniseră de la Gherla.
Cu aceștia mă întâlneam adeseori, iar la întrebarea „Unde mergi?”, răspunsul era invariabil: „La domnul profesor Sârbu”. Deplasarea o făceam câte unul pentru că nu implica riscul de a ne fi desființat „cercul”. Până la urmă s-a aflat scopul întrunirilor noastre dar a fost o acceptare tacită, fără tam-tam.
Domnul Sârbu era un creștin desăvârșit, respecta toate utreniile pe care le făceau preoții noștri ortodocși – părintele Dascăl din Făgăraș, părintele Ciocârlie de la Iași, părintele Mihai din Vrancea, părintele Gheorghe de la Suceava -, dar și cele făcute de Hajdu Geza, protestant, sau de catolicul Augustin.
În timpul acestor utrenii mici, domnul Sârbu era pur și simplu transfigurat. Avea o stare profundă de smerenie, care ar fi obligat pe oricine – subliniez pe oricine, și mă gândesc la caralii care ne supravegheau – să nu ne tulbure, și chiar că nu au făcut-o niciodată. […]
Domnul Sârbu avea o astfel de predilecție spirituală, religioasă, că nu era masă la care să nu se roage înainte de a începe să mănânce. Era un om de-o frumusețe seducătoare, iar în acest caz sunt convins că frumusețea era sporită de inteligență. Își depășise condiția de îngenunchere; avea o pace, o seninătate aproape de neexplicat logic. La dumnealui mergeam ca la un templu, ca la un izvor de generoasă înțelepciune, ca la un risipitor de diamante spirituale.
Unul dintre tinerii care îi urmau cu fervoare cursurile, era și prietenul meu Sandu Zub.
Ne-a influențat profund învățăturile domnul I. D. Sârbu! Noi eram niște tineri aiuriți, care luam totul peste picior, fără a fi meditat până atunci la condiția noastră, la destin sau la sensurile existenței adevărate. Întâlnisem acolo, la Grindu, un magister. Pe nemaipomenitul Al. Zub, istoricul, l-am avut alături și la Stoienești la tăiat stuf, noi fiind de fapt cele mai cinstite muște ale socialismului, foști utemiști ajunși fără să știm cum în acest iad carceral.
La conferințele lui I. D. Sârbu, Sandu Zub venea cu niște completări extraordinare privind existența noastră pe aceste meleaguri, privind oamenii credinței strămoșești, despre jertfele date de-a lungul istoriei.
Toate aceste temeinice și documentate discuții se desfășurau doar într-o jumătate de oră, fiindcă încălcarea prescripțiilor și a programului draconic însemnau bătaie cu picioarele sau cu parul. […]
La Grindu am rămas un an și jumătate. Acolo am stat cu actualul senator de Mehedinți Mihai Buracu, cu Ghiță Dunărințu, precum și cu alți severineni. Și azi discutăm despre lecțiile predate de domnul Sârbu, îndeosebi evocăm momentele de încălcare a regulamentului, când, după stingere, purtam discuțiile sub pătură, spre a nu fi depistați de caralii.
Doream din suflet să facem de planton pentru a o putea întinde la „lecție”. Trebuie să recunosc că în privința plantoanelor recordul îl bătea Al. Zub, care ar fi stat nopți întregi numai de dragul conversației cu I. D. Sârbu.
„Cum te simți?” era o întrebare a magistrului. Era bucuros să audă că cel întrebat dă un răspuns oarecum optimist.
„Bravo! zicea. E bine. Scăpăm. Dacă crezi cu adevărat că scăpăm, să știi că vom scăpa!”
Ne întreceam în a-i fi pe plac domnului Sârbu, iar era fericit când se vedea înconjurat de tineri care pătrund înțelesurile spuselor sale. Vorbea totdeauna în șoaptă, iar figura i se lumina în momentul când își amintea de dascălii săi: „Eu am fost elevul lui Blaga”, zicea cu o nedisimulată mândrie, un leitmotiv-blazon al spuselor sale; sau: „Eu am fost elevul lui D. D. Roșca. Mă bucur că am avut ocazia să trec pe stradă pe lângă Iuliu Hațegianu. N-am obosit niciodată să ascult conferințele marilor mei dascăli”.
Eu mă bucur că l-am avut dascăl de libertate – tocmai în închisoare! – pe I. D. Sârbu!
(Sursa: Dumitru Arvat, „Aici se luptă, nu se plânge!” în Dumitru Andreca, Drumuri în întuneric. Destine mehedințene 1945-1964, Fundația Academia Civică, București, 1998, pp. 91-96)
