Profesorul Manu – A fost ca o comoară din care au primit toți

Omul admirabil care a sprijinit și susținut cunoașterea în Zarcă a fost profesorul universitar de fizică atomică Gheorghe Manu, nepotul generalului naționalist Gheorghe Manu din 1848.

El a fost ca o comoară din care au primit toți. Cunoscător bun al limbilor engleză, franceză și germană, el a dat lecții de aceste limbi oricui era în apropierea sa.

Cunoștea istoria universală și a României ca un specialist, deși doctoratul era luat în fizică atomică. A lucrat și studiat la Paris la Institutul Curie și a fost martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și la așezat între cei șapte cei mai mari savanți ai lumii în fizică atomică.

El mi-a spus: „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea.”

Gheorghe Manu, ca și înaintașul lui, a fost un mare patriot, un luptător neobosit. După 23 august 1944 el a putut intra la marile întreprinderi industriale pentru a lua date despre exploatarea lor neomenoasă de către ruși, deși noi eram proprietarii lor.

A prezentat la Congresul nostru de pace din 1946 o documentație puternică, cu date economice, financiare, în limbile engleză si franceză, în 14 capitole. Manuscrisul, cu titlul „În dosul cortinei de fier”, a fost depus pe masa Congresului pentru apărarea României. Într-un capitol, el arată că România este „placa turnantă a Europei” și cine stăpânește România și Carpații are un avantaj strategic enorm față de cealaltă parte. El arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova și Ţara Românească în apărarea Europei de invazia turcească și împingerea ei spre Occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă românii! Timp de 500 de ani, cam la opt ani ei au avut o invazie.

Cine ar fi putut avansa în aceste condiții? El s-a întâlnit de două ori cu șeful spionajului englez pentru Europa sud-estică spre a discuta ce se va putea face pentru îmbunătățirea situației de la noi și din țările ocupate de sovietici.

Concluzia: în Anglia și în America opinia publică abia s-a obișnuit cu ideea colaborării cu rușii. Stalin este numit Onke Stalin. Cu greu va putea să fie întoarsă de la felul cum judecă acum. El recomanda acte de împotrivire comunismului impus de ruși din partea tuturor, ca aceasta să-i convingă pe occidentali să-și schimbe orientarea și să facă ceva pentru spațiul din „dosul Cortinei de fier”. În fond dacă occidentalii erau neputincioși, Stalin i-a înșelat și i-a legat bine de gard.

Gheorghe Manu făcea în scris lecții de istoria Americii. El scria cu litere de tipar pe o plăcuță de săpun textul pe care tot etajul Zărcii îl aștepta cu înfrigurare. Era ascuns la closet, unde era căutat și luat. Dar era atât de bine scris, încât aveai impresia că e o foaie tipărită. Toți învățau istoria Americii și admirau democrația ce s-a născut acolo.

Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai savanți oameni ce au căzut în pușcărie. O suporta în liniște, cu răbdare, cu o mare demnitate și fără exces, ca pe o condiție dată, inexorabilă.

Legionar, caracter ferm, cu ținută rectilinie în viață, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-și renega trecutul, de a ataca fostele partide politice și pe legionari și de a lăuda pe comuniști, a respins-o cu indignare. Pus la presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat avea beșici de apă la subsuori și în alte locuri: tuberculoza izbucnise cu putere și fără oprire. Zadarnică a fost apoi intervenția salvării, căci corpul ceda mereu.

Marele om muri, ca și Mircea Vulcănescu, răpus de aceeași boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Moartea lui e datorată exceselor directorului temniței de la Aiud, care n-a înțeles că un corp cu totul slăbit nu poate fi pus la grele încercări, la „probe” de rezistență, fără să se distrugă cu desăvârșire. Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obținut nici o concesie.

Vestea morții lui Gheorghe Manu în condițiile expuse a îndurerat profund toată Zarca. Dacă-mi amintesc exact, el era născut în 1902. Se ținuse bine. S-ar fi eliberat la 62 de ani și ar fi putut apoi să fie foarte folositor atât prin știința lui, cât și prin relațiile lui mari, dacă fanatismul, dogmatismul și intoleranța lui Crăciun nu l-ar fi ucis.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)