Psihologia reeducării de la Aiud

Presiunile exercitate, la Aiud, de colonelul Crăciun, nu erau brutale, erau rafinate, mai mult psihologice, reductibile la două: uzarea nervoasă, prin izolarea la Zarcă şi şantajul:

„Nu vă faceţi reeducarea, nu veţi gusta libertatea. Veţi sucomba aici.

Mai mult, veţi fi blestemaţi de camarazii voştri, întrucât, vor rămâne şi ei, pe mai departe,în temniţa în care voi i-aţi adus.”

Pierdut în mulţimea natului de rând, nu mă simţeam vizat. La Aiud, apoi, nu se urmărea implicarea unor oameni din afară, nu se avea învedere deschiderea de procese noi, or acest fapt era de natură să înlesnească cedarea. Un sentiment de tristeţe m-a încercat totuşi. Ţurcanu a dorit mult să fie pus în situaţia de a face reeducarea „marilor vinovaţi” aflaţi la Aiud. Întrevedea succese uluitoare. Au existat însă şi sceptici. „La Aiud? Ar fi fost sfâşiat cu dinţii.” Ei bine, la Aiud capitulările au fost aceleaşi, la fel de numeroase, la fel de diversificate. Amprentele vârstelor nu au fost de natură să modifice, in esenţă, comportamentul uman, desfăşurat în limitele a doi parametri: ticăloşia laşă şi eroismul sublim.

Nu a fost singura întâlnire de acest gen. Au urmat altele, cu alte măşti aceeaşi piesă. S-au organizat cluburi, cluburi mari, cluburi restrânse, pentru o mai largă şi-eficientă participare. Ni s-au pus la dispoziţie cărţi. Ni s-au proiectat filme, unele remarcabile, premerse, evident, de nelipsitele jurnale, cu problematica lor stereotipă: tractoare arând, secerătoarele culcând valurile mării de spice, muncitori ridicând baraje. Am vizionat, la Aiud, filme ca: Lupeni ’29, Străinul, Setea, Codin Darclee, Procesul maimuţelor.

Descopeream, cu plăcere, persuasiunea peliculei. Partizanatul, pledoariile pro domo, erau evidente. Reale erau şi respingerile lăuntrice. Crăciun ştia acest lucru. El mai ştia însă şi aceea că, în cele din urmă, ceva tot va rămâne. Emoţiile premerg discernământul şi lasă urme, uneori influenţându-l chiar.

(Viorel Gheorghita – Et ego)