Puterea credinţei întemniţate: Marcel Cazacu

Marcel Cazacu s-a născut în data de 18 aprilie 1930 în oraşul Rădăuţi, ca fiu al Artemiziei şi al lui Gheorghe Cazacu. Tatăl său era un înflăcărat patriot, care alerga după Iancu Flondor să-i asculte cuvântul. Acesta, pe un cal alb, cutreiera satele Bucovinei alături de ceilalţi unionişti, propagând ideea unirii Bucovinei cu patria mamă. În această atmosferă de respect pentru tradiţii, credinţă în Dumnezeu şi iubire de neam se dezvoltă Marcel, care intră în viaţa şcolară la Liceul Eudoxiu Hurmuzachi din Rădăuţi, fiind unul din elementele strălucite ale acestei şcoli. În vara lui 1940, odată cu ocuparea abuzivă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, care ajunsese la câţiva kilometri de Rădăuţi, familia librarului Gheorghe Cazacu pleacă în pribegie trecând munţii şi oprindu-se la Alba-Iulia.

Marcel se înscrie la liceul de aici, după care familia se stabileşte la Zlatna. La terminarea războiului, aşezându-se o relativă linişte, oraşul Rădăuţi devine primitor pentru cel întors singur din pribegie, Marcel Cazacu. Se reînscrie la Liceul Hurmuzachi şi devine iarăşi elevul distins cu premii pentru rezultatele excepţionale la învăţătură.

În această perioadă de frământări, pericolul monstrului de la Răsărit era actual şi iminent. Se simţea imperios necesitatea de a duce o luptă împotriva răului, a întunericului, a invaziei celor fără Dumnezeu. În liceu tineri curaţi, idealişti, curajoşi, se regăsesc în Frăţiile de Cruce, pregătindu-se pentru lupta împotriva unei ordini sociale satanice, impusă în ţara noastră prin violenţă, forţă şi teroare. Alături de alţi colegi ai săi, Marcel se evidenţiază ca protestatar şi refractar la noul sistem de educaţie negaţionist faţă de valorile tradiţionale de credinţă şi dragoste de neam. Ei se avântă cu elan tineresc în lupta împotriva sistemului de demolare a valorilor spirituale.

Ca urmare, se găsesc pretexte şi tinerii aparţinând unităţii FDC în care era încadrat şi Marcel Cazacu sunt arestaţi şi depuşi la închisoarea din Suceava, fiind la dispoziţia Securităţii. Regim dur de exterminare prin înfometare, de degradare de la condiţiile de viaţă normală, despre care Marcel va aminti într-un articol „Un licean la puşcărie”. Anchetele tinerilor elevi se desfăşoară cu cruzime, în condiţii de teroare fizică şi psihică, recurgându-se la metode barbare, chinuri şi schingiuiri în scopul obţinerii de declaraţii pentru o încadrare juridică. Astfel, elevii FDC-işti sunt trimişi în judecată, şi în urma unui proces dictat de organele de securitate, primesc condamnări între 5 şi 10 ani. Marcel este condamnat la 8 ani muncă silnică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”, desigur ordinea socială comunistă. Destin frânt, retezat în zborul ascensional al realizării, aspiraţii îngropate în suferinţele ce vor urma.

Vasile Lazăr, în cartea sa de memorialistică aminteşte cu drag de elevii Frăţiei de Cruce de la Rădăuţi, care au fost imuni la acţiunea de “reeducare” (iniţiată de comunişti la penitenciarul Suceava şi continuată la modul violent la Piteşti, n.r.). Lui Marcel îi consacră un portret mai deosebit: “Dar acela care m-a cucerit de la prima vedere şi mi s-a lipit de suflet a fost Marcel Cazacu. Un tânăr frumos, cu ochii mari, pătrunzători şi scăpărători la mânie, dar care exprimau totuşi bunătate şi mărinimie sufletească. Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l cu frumoase calităţi şi cu o voinţă de o rară dârzenie în faţa asupritorilor şi torţionarilor.”

În toamna lui 1949, lotul de elevi de la închisoarea Suceava este îmbarcat în dube cu destinaţia Târgşor, în tranzit prin renumita închisoare Jilava, loc de supliciu şi chin şi care lăsa o amintire înfiorătoare celor care au trecut pe acolo. La Târgşor detenţia avea o atmosferă deosebită faţă de cea a închisorilor de la Suceava şi Jilava. Supraveghetorii nu aveau sălbăticia din alte închisori. Deţinuţii aveau permisiunea de a petrece ziua în curte, plimbându-se şi întreţinând discuţii între ei.

Aici Marcel are o şansă deosebită. Îl întâlneşte pe Virgil Maxim, frate de cruce, elev condamnat pe timpul dictaturii lui Antonescu, care avea o pregătire şi o trăire religioasă elevată, exercitând o influenţă puternică asupra lui Marcel. La Târgşor circula clandestin o parte din Noul Testament, pe care cu multă râvnă îl studiază, ancorându-se definitiv în trăirea creştină, cu practica de ascensiune pe planul religiosului: postul şi rugăciunea. În relaţiile cu camarazii de suferinţă Marcel este corect, deschis, sincer şi cu afecţiune, legând o trainică frăţietate care se va păstra până la sfârşitul vieţii.

De la Târgşor, cu un grup de tineri, este transferat la Canal-Valea Neagră – Colonia Peninsula. Această colonie era cel mai mare lagăr de muncă forţată, de exterminare, din Gulagul României. Cuprindea în jur de 10.000 de deţinuţi politici trimişi din toate penitenciarele din ţară. Marcel este încadrat într-o brigadă de munci grele, săpături de pământ şi cărat cu roaba pentru formarea albiei canalului. Munca silnică era grea, norme draconice, greu de îndeplinit, pedepse, teroare, bătăi. Hrana insuficientă îl duce pe Marcel sub limita minimei rezistenţe fizice, la degradarea organismului, inimă, ficat, distrofie, aşa încât este transportat la aşa-zisa “infirmierie”. După câteva zile în staţionar este trecut la o brigadă cu munci de oarecare specializare, socotite mai uşoare: montaj de căi ferate. Marcel era cel mai tânăr şi a intrat aici sub ocrotirea noastră. Munca în cadrul brigăzii era diversă şi se preta la lucrul în doi. Aşa am ajuns să lucrez cu Marcel la înşurubarea tirfoanelor cu o cheie specială, în traversa de lemn. Munca în doi devenise automată şi aveai timp pentru exerciţii spirituale “ora et labora”. Marcel devenise practicant al rugăciunii continue şi al postului.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti din anul 1952, la iniţiativa lui Marcel am ţinut post negru vineri şi sâmbătă şi abia în ziua de Paşti am luat masa. În cumplita lipsă de nutriţie potrivit cu munca de pusă, această abţinere de la hrană a fost un exces inimaginabil. Nu-mi vine să cred că a fost posibil. Şi totuşi a fost un triumf al spiritului asupra trupului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Un gânditor japonez spunea cândva: “Nici măcar un zeu nu poate transforma în înfrângere victoria omului asupra lui însuşi”.

Munca forţată, hrana insuficientă, regimul de teroare, a dus la degradarea biologică a deţinuţilor politici, ajungând la incapacitatea să mai poată munci pe bază de norme. Astfel s-au înfiinţat brigăzi de munci uşoare, denumite K-uri. Marcel fiind într-o stare avansată de debilitare şi distrofie, este trecut într-o brigadă de inapţi denumită K1. Aici a avut ocazia să cunoască o frântură din personalităţile generaţiilor interbelice cum ar fi: Prof. Univ. Ernest Bernea, Prof. Univ. Vladimir Dumitrescu, distins arheolog şi doctor în litere şi filosofie, Dr. docent Vasile Trifu, colaboratorul savantului Nicolae Paulescu, şi mulţi alţii. Marcel este cel mai tânăr, fiind înzestrat cu putere de dăruire, arătând disponibilitatea de într-ajutorare a bătrânilor nevolnici şi câştigă astfel aprecieri binemeritate, fiind iubit şi alintat de toţi. Bernea, cu gratitudine şi simpatie l-a dezmierdat “oiţă”, după formidabila căciulă albă care-i împodobea capul.

Anul 1953 îl găseşte pe Marcel la Poarta Albă. Remus Radina, în cartea sa de memorialistică “Testamentul de la morgă” consemnează: “În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri au rămas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noaptea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbolnăvise de inimă la Canal şi nu avea alt ţel decât desăvârşirea morală. Cu puţin înainte de Crăciun primise un pachet de la familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul. Marcel era înzestrat cu nobila trăsătură de generozitate”.

Atitudinea de intransigenţă, frondă, în conflict permanent cu administraţia, sfidând chiar supraveghetorii şi conducătorii lagărului, duce în 1954 la măsura de dispersare şi transferare a tinerilor curajoşi la alte închisori din ţară. Astfel, Marcel este transferat la închisoarea din Gherla, condusă de renumitul director călău Goiciu. Regimul de la Gherla era de exterminare prin înfometare. Aici Marcel îşi încheie mandatul de închisoare de 8 ani temniţă grea. În 1956, ispăşindu-şi condamnarea, era normal să fie pus în libertate. Fiind însă într-un hal de distrofie avansată, este transportat cu salvarea la clinica din Cluj, unde graţie profesionalismului şi solicitudinii medicilor (Dr. Haţeganu), după 2 luni este pus pe picioare. Dar, în loc de libertate, un gardian îl conduce în Bărăgan, la Răchitoasa (raionul Feteşti), primind 24 de luni de domiciliu obligatoriu.

La Răchitoasa, Marcel prin purtarea lui ireproşabilă de moralitate şi viaţă religioasă, câştigă stima, de acum, a consătenilor, pe care îi aduce cu fervoare la biserica strămoşească, improvizată într-o casă destinată oficierii slujbelor. Acestea erau oficiate de 3 preoţi stabiliţi aici tot cu domiciliu obligatoriu: Pr. Stoicescu, Pr. Drăguş şi Pr. Bejan, originar din Bucovina şi care a lăsat urme adânci în sufletele credincioşilor. Înzestrat cu posibilităţi de mare duhovnic, consacrat şi trăitor în duhul jertfelniciei, suferise prizonieratul crunt la cercul polar, condamnat de statul celor fără Dumnezeu: URSS. Aici l-am reîntâlnit pe Marcel după câţiva ani de despărţire. Mergeam împreună la biserică. Totul mi se părea de domeniul irealului, având senzaţii de fior şi de cutremur. Răspunsurile la liturghie erau date de corul improvizat, condus de ing. Ion Pantiş, dăruit cu o voce caldă, de bariton liric. Trecuseră luni de zile de când nu mai participasem la Sfânta Liturghie. Într-un colţ mai discret era în genunchi Traian Trifan, care, în momentul transformării Sfintelor Daruri, am observat cum îi curgeau lacrimile pe obraz. Am rămas uimit şi mi-am dat seama că are darul lacrimilor, fenomen aparţinând misticilor. M-am ataşat cu smerenie şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să fiu prezent la acest act.

La Răchitoasa se formase o cetate de tip nou. Respect faţă de valorile învăţăturii creştine, trăire într-o viaţă cumpătată, conştiinciozitate la locul de muncă, respect între membrii comunităţii. Vizitatorii acestui sat (părinţi, rude, prieteni) erau profund impresionaţi de comportamentul celor cu domiciliu obligatoriu. În ţară maniera de adresare între semeni era cu obişnuitul “tovarăşe”, în vreme ce aici era “domnule” sau “doamnă”. Buna cuviinţă şi principiile de viaţă cu rădăcini în morala creştină contrastau cu încercarea de alcătuire a tipului de om nou, antireligios, fără Dumnezeu, negând valorile moralei creştine. De aceea organele de partid şi securitate sporeau vigilenţa, realizând că trebuie să ia măsuri ca să nu fie obstrucţionat planul lor de făurire a unei societăţi fără credinţă, fundamentată pe minciună şi teroare.

Ca urmare, în noaptea de 11-12 septembrie 1958, satul Răchitoasa este înconjurat de organele de represiune. Echipa de securişti însoţită de soldaţi din trupele M.A.I. pătrund samavolnic în casele deţinuţilor politici cu domiciliu obligatoriu şi după percheziţia de rigoare, îmbrăcaţi sumar, aceştia sunt duşi la camioanele pregătite, îmbarcaţi şi trimişi spre necunoscut. Tot satul era într-o stare de adevărată teroare, până şi câinii dezaprobau bestiala arestare, prin lătratul lor lugubru.

După un răstimp am ajuns într-o nouă colonie pregătită pentru o nouă etapă a calvarului. A fost cumplit. Caraliii ne-au întâmpinat cu înjurături şi ciomege. Era colonia de exterminare “Noua Culme”, aşezată în apropiere de Constanţa. Regimul aplicat era dur, înspăimântător. Se organizează brigada care va merge la muncă la o carieră de piatră, unde trebuia depus un efort istovitor. Cei rămaşi în baracă aveau regim special de a rămâne nemişcaţi la marginea patului, încremeniţi aşa încât deşi vecin cu Marcel, nu puteam comunica decât cu mare risc.

La sfârşitul primăverii anului 1959 se instalează o molimă cumplită, denumită gripă asiatică. Marcel a contractat-o printre primii şi contrar fragilităţii lui a depăşit momentul critic al gripei cu bărbăţie. Caraliii, speriaţi de consecinţele gripei lăsată chiar cu morţi, au fost mai îngăduitori cu noi. Totuşi, ne priveau cu ură şi cu invidie, văzând rezistenţa noastră, rezistenţă care avea la bază credinţa noastră în depăşirea momentului, practicând cu multă dăruire rugăciuni către Cel Preaînalt şi însoţite de iubirea frăţească dintre noi, manifestată prin grija acordată unii altora. Astfel, Marcel s-a îngrijit de mine cu devotament şi iubire, întrucât făcusem congestie pulmonară cu febră mare.

Într-una din barăci, între arestaţii din noaptea de 11-12 septembrie 1958, era şi bătrânul general de artilerie Nicolae Stoenescu. Participant ca ofiţer la războiul de întregire a neamului dintre 1914-1918, a fost între 1941-1944 ministru de finanţe în guvernul condus de Ion Antonescu. Îmbolnăvindu-se de gripă, fiind slăbit şi în vârstă, n-a rezistat şi a decedat, fiind aruncat într-o gropă în care mustea apa, fără o slujbă creştinească. În linişte şi taină, toţi preoţii din colonie au săvârşit slujba de înmormântare însoţiţi de îngerii nevăzuţi. Prezenţa îngerilor nu este o figură de stil, ci este o realitate, trăire pe un alt plan existenţial simţind în intimitatea sufletului ca act care “întrece orice înţelegere”, cum spune Sfântul Pavel în epistola către Filipeni. În această claustrare şi chin, cu unicul suport de depăşire a vremii, rugăciunea şi solidaritatea dintre noi, manifestată prin grija unuia faţă de celălalt, a trecut iarna anului 1959.

Pentru Marcel, zilele şi lunile până la expirarea perioadei de detenţie se vor scurge mai apoi la Periprava, de unde, după un răstimp de peste 12 ani de detenţie, este pus în libertate. Astfel păşeşte cu demnitate într-o nouă etapă din viaţă, lăsând în urmă amintirea unui comportament integru, statornic în credinţă, radiind dragoste, remarcabil spirit camaraderesc, considerând valorile şi virtuţile creştine ca unicul mod de trăire, realizare şi depăşire a condiţiei umane. Se stabileşte la Timişoara, unde îşi întemeiază o familie şi îşi continuă studiile postliceale şi universitare, devenind economist.

După Revoluţia din 1989, Marcel se angajează total în lupta împotriva comunismului şi a deturnării idealurilor revoluţiei de la Timişoara. Depune o activitate neobosită în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Timişoara, fiind ales preşedinte. Din modestie se retrage însă în postul de vicepreşedinte. O grijă deosebită a manifestat-o pentru tineret, care în perioada comunistă a fost îndepărtat de valorile spirituale şi de biserică, iniţiind şi luptând pentru construirea unei biserici pentru studenţi în complexul studenţesc. Marcel fiind dotat cu o forţă interioară deosebită de înfăptuire a gândurilor, reuşeşte cu insistenţa sa să obţină de la cei în drept aprobarea amplasamentului pe un loc ideal pentru construirea bisericii. Având aprobările şi binecuvântarea Mitropolitului Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu, Marcel porneşte cu tot elanul la ridicarea bisericii, îngrijindu-se de finanţarea lucrării. Capacitează prin autoritatea sa morală pe camaradul din aceeaşi generaţie cu a sa, Traian Mirică. Acesta, după executarea detenţiei reuşeşte să ajungă în SUA, unde prin munca lui a agonisit frumoasa sumă de 30 mii de dolari, care după moartea sa a fost lăsată spre începerea lucrărilor.

Prima fază a construcţiei fiind încheiată şi biserica inaugurată la nivelul subsolului, Marcel se retrage, renunţând la activitatea social-politică unde şi-a consacrat cu abnegaţie perioada postrevoluţionară, socotind că eradicarea comunismului impune o tactică înţeleaptă şi de lungă durată a urmaşilor.

Pleacă la Domnul mult prea devreme, pe data de 22 noiembrie 2001, după câteva săptămâni de agravare treptată a consecinţelor unui infarct cerebral. Marcel Cazacu a fost o persoană cu aleasă ţinută morală, profund creştin, exemplu de demnitate, altruism, dăruire de sine pentru binele semenilor, devotat cauzei neamului, exponent al năzuinţelor generaţiilor de tineri care s-au împotrivit răului, sacrificându-şi tinereţea, răspândind lumină, dragoste şi adevăr. Calea spre veşnicie să-i fie luminată şi la capătul ei Prea Puternicul Tată ceresc să-l primească în Sânurile Sale pentru suferinţele îndurate şi pentru crezul său la care a aderat neclintit o viaţă întreagă. Acesta poate fi rezumat prin versurile lui Radu Gyr, care constituie epitaful săpat pe crucea mormântului său:

Nu eşti înfrânt atunci când sângeri

Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis.

(Autor anonim, mărturie publicată în Revista Permanențe, anul XIV, nr. 11 din noiembrie 2011)