Puterea rugăciunii

Aceste rânduri sunt scrise după eliberarea mea din detenție, ca și precedentele.

Am ascultat la radio o știre în legătură cu vindecarea bolilor prin emisie și vibrații. Rezultatele au fost obținute de un grup de cercetători.

Acest lucru îmi amintește de unele întâmplări petrecute cu ani în urmă. Acest tratament făcut prin mijloace științifice, mă îndrepățește în privința unor observații personale, pe care nu am avut cui să le comunic și nici azi nu am cui să le comunic, fapt pentru care nu am decât să le încredințez acum, pe calea scrisului, celor din viitor.

Eu am părerea că la originea universului stau emisiunile de vibrații. Am avut revelația spirituală a unor valuri concentrice, țâșniri și interferențe. Asta în spiritul meu.

Dar pe măsură ce pătrundem în universul spiritual, vibrațiile devin armonice și intrăm în liniștea veșnicie, unde apar făpturi spirituale, construcții și armonii muzicale, care stau în profunzimile izvoarelor creatoare, țâșnind, impulsionând odată cu valurile, frăgezimile mugurilor creației.

Însă revin la tema propusă…Iată că, într-un grup de patru-cinci persoane, care conviețuiau în aceeași celulă, s-a iscat o neînțelegere și unul (ca în alte cazuri asemănătoare) s-a izolat de ceilalți, nemaidorind să discute și să participe la viața grupului.

După o perioadă de timp, starea acestuia (care executase aproape 20 de ani de detenție) s-a agravat simțitor și a căpătat aspecte neurastenice, devenind contagioasă, gravă și pentru noi ceilalți.

Îmi aduc aminte că un inginer de la Institutul Atomic de la Măgurele, de lângă București, ne povestise următoarea experiență pe care o făcuse împreună cu alți colegi.

Fără să știe ce se va produce, au așezat pe unul dintre ei în imediat apropiere a unui câmp de vibrații, care provenea de la un aparat, care declanșa vibrații din ce în ce mai intense.

Persoana expusă vibrațiilor a început să fie neliniștită, apoi irascibilă și, în cele din urmă, agresivă.

Văzând că nu e de glumă, ceilalți au încetat emisia de vibrații și colegul lor a început să se liniștească. I-au explicat apoi ce s-a întâmplat cu el. Și cel în cauză a mărturisit faptul, că în ultimele momente simțea o tulburare atât de profundă încât începuse să aibă convingerea că va înnebuni.

Revenind la cazul nostru, la cel din celulă, starea lui, la început normală, pe măsură ce s-a depărtat de noi, s-a schimbat într-una de neliniște interioară, de irascibilitate, de cutremur a inimii, de nervozitate accentuată.

Nu era un om necredincios însă se ruga foarte puțin.

Pentru că am înțeles stările prin care trecea și gravitatea lor pentru sănătatea lui am hotărât, cu tot riscul, să intervin, deoarece, în aceste cazuri, poți să fii și tu contaminat de starea lui interioară.

Direct… era imposibil de abordat, deoarece, la orice încercare de dialog, el nu accepta să vorbească cu nimeni.

Atunci am început să mă rog pentru el… Cum, în timpul rugăciunii, eu aveam posibilitatea să atrag în câmpul vederii mele spirituale vibrații de naturi diferite, pe care le cunoșteam și al căror efect pozitiv sau negativ îl cunoșteam, am început să mă rog pentru el.

Văzând că, la început, nu izbutesc nimic, am rugat persoana cu care el avusese un mic conflict (era vorba de un ofițer de marină, pe numele lui Macarie, care era un băiat excepțional de bun) să se roage și el.

Știam ce spusese Domnul în Evanghelie: „Acolo unde vă adunați doi sau trei în numele Meu, sunt cu voi” ^{(Matei 18, 20)}…Și așa a fost!

Continuând să mă rog pentru el… mi-a apărut, în sfera vizual-spirituală¹, o lumină albăstruie, pură, cu trei luceferi în triunghi, uneori cu semnul alb al crucii sau cu chipul unui altar, care iradia bucurie și o dulce blândețe.

Am dirijat, în extaz, această concentrare luminoasă (de care eu mă bucuram adesea), către insul în cauză. Efectul, din partea mea, era o pierdere de potențial. Însă era un dar pe care îl făceam pentru aproapele meu, care, acum, ca și altădată, știam că acest dar se va întoarce din plin asupra mea și asupra tuturor, potențialul² meu îmbogăținu-se.

Așa s-a și întâmplat!

Insul respectiv, din clipa când lumina albăstruie s-a fixat asupra lui, abia a așteptat să-mi termin rugăciunea, că a și venit să-mi vorbească, spunând că are o dorință, pe care nu o mai poate stăpâni, aceea că vrea să îmi spună motivele izolării sale.

Și mi-a spus că vrea să îmi vorbească, pentru că, efectul advers ar fi acela că s-ar îmbolnăvi. Dorea să afle de la mine ce s-a petrecut cu el… după care vroia să reintre în aceeași stare de tăcere și de izolare…

Nu interesează ce am discutat cu el… Expun numai fenomenul în sine…

A doua zi, seara, a venit din nou să discute cu mine și să-mi explice și alte probleme pe care le avea.

A treia seară mi-a spus direct, că o forță îl împinge să stea de vorbă cu mine.

L-am rugat să vorbească și cu ceilalți. Mi-a mărturisit ulterior că simte o nevoie imperioasă de a comunica, mai ales că stările sufletești și fiziologice prin care a trecut îl duceau spre prăpastie și avea impresia că va înnebuni.

Erau, după părerea mea, începuturile simptomelor sale de neurastenie și de nevroză cardiacă, pentru că avea vibrații iritante pe traseele nervoase, trepidații și vibrații ale mușchilor inimii, zvâcniri și tresăriri spasmodice.

Toate acestea i-au dispărut cu timpul, omul a devenit normal în relațiile cu ceilalți iar din punct de vedere organic s-a refăcut.

Trebuie să mărturisesc faptul, că această lumină de care vorbesc acum am dobândit-o în timpul luptei spirituale, pe care am dus-o într-o perioadă, când am fost eu însumi greu încercat de nevroze, când am fost astenic și pot să spun chiar că am trecut prin simptome epileptice, dar pe care nu le-am lăsat să se manifeste, pentru că le stăpâneam prin puterea rugăciunii permanente.

Și toate acestea cred că se produceau în mine din cauza unui bolnav de nervi, în apropierea căruia ședeam, cu care viețuiam în celulă dar, mai presus de toate, de la duhurile necurate, care, din voia lui Dumnezeu, erau lăsate să mă încerce, dar pe care le-am învins cu ajutorul rugăciunii permanente, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am constatat în diferite rânduri și faptul că, în general, neînțelegerile, conflictele se nășteau pornind de la o persoană care era încărcată negativ, care era bântuită de duhuri negre, pe care le vedeam, uneori, în jurul persoanei respective.

Cu ușurință, aceasta îi contamina și pe alții. Și era foarte greu să reziști vârtejului pe care această persoană o creea în celulă. Chiar dacă nu te amestecai în discuție, totuși erai afectat de ea direct sau indirect. Trebuia să înduri, să reziști la orice acuzații sau injurii nedrepte pentru ca să îți păstrezi liniștea interioară.

Prin emiterea de vibrații negative mi-am explicat și faptul relatat de Mircea Eliade³ în scrisorile sale⁴ , referitor la sinuciderea santinelelor în post, la mormântul unei personalități indiene.

S-a descoperit, în cele din urmă, că un yoghi(n) sugestiona, de la distanță, pe soldatul din post, care se sinucidea. Ce era în fond această sugestionare sau hipnoză, decât o transmitere de vibrații negative, de către un yoghi(n), care stăpânea această tehnică de magie neagră?

Personal, am observat și experimentat în această perioadă de revelații, că accelerația de vibrații pozitive nu se poate opri decât în infinit și că acolo devine liniște absolută. Iar în această liniște apar întrupările lumii⁵ de dincolo de timp și de spațiu, din veșnicie, când clipa încetează⁶.

Dar pentru aceasta trebuie să fii oglindă pură⁷ atât la nivel sufletesc cât și la nivel trupesc.

Momentul în care infinitul și veșnicia se deschid și pătrunzi în ele⁸ nu știi dacă durează o clipă sau o eternitate, însă îți dai seama că ești dincolo de clipă și durată și nici nu știi dacă ești aici sau pretutindeni⁹.

…Suferisem, într-un timp, de dureri reumatice. Aveam brațul stâng anchilozat și, de aproape un an de zile, alții mă ajutau ca să mă îmbrac.

Pe vremea aceea ajunsesem să dobândesc lumina harică în inimă. Și gândeam atunci, că în momentul când lumina harică se va extinde în tot corpul meu și, în special, în părțile bolnave, pe care le vedeam ca zone întunecate ale mele, mă voi vindeca. Așa a și fost!…

În momentul în care brațul meu stâng a fost cuprins și el de lumină, cel care era anchilozat, anchiloza a dispărut, au încetat durerile reumatice și de atunci și până azi sunt ani de zile.

Însă, după această minune a vindecării anchilozei de la brațul meu stâng, după ce am suferit operația foarte grea de peritonită plastică TBC, fiind în condiții extrem de grele, exterminante, am contractat o nouă răceală, de data asta la abdomen.

Pericolul devenea iminent. O nouă recrudescență a bolii, durerile se extindeau și le sufeream de două luni… și începuseră să devină tot mai acute.

Mă rugam însă, în continuu, cu răbdare…Iar când situația devenea mai gravă, cu atât Îl slăveam pe Dumnezeu mai mult.

Uneori scrâșneam din dinți de durere… dar spuneam, din toată inima și cu toată forța sufletului meu: Slavă Ție, Doamne, și pentru această suferință!…

Și gândeam atunci: „Când, oare, poate să aibă mai multă valoare un cuvânt de laudă și de dragoste și de credință față de Creatorul nostru, decât în asemenea momente de prăbușire?…Oare nu așa am gândit și dorit eu când eram sănătos?!…”. Da, așa mi-am dorit! Mi-am dorit ca în chinuri și în moarte să-L slăvesc, să-l măresc pe Dumnezeu.

Și așa am făcut!

Și nu spun aceste lucruri din mândrie sau din alte considerente, ci numai pentru a expune, în mod precis, adevărul despre cele care s-au petrecut cu mine în detenție.

Și revin la boală…În situația aceasta critică, de redeschidere a peritonitei TBC, într-o dimineață, pe când durerile mă cuprinseseră din nou, am început să mă rog ca de obicei.

În timpul rugăciunii, trupul meu avea înfățișarea spirituală de templu. Mâinile mele împreunate deveniseră altar. Deodată, în mâna dreaptă, mi-a apărut o suliță cu vârf de cruce, o flacără, la bază, roșiatică iar la vârf abia țâșnind.

Și, în Duh¹⁰, am auzit: „Du mâna acolo unde te doare!”.

Am continuat să mă rog, socotind că porunca aceasta e o ispită, care vrea să mă sustragă de la rugăciune, să mă ispitească.

În Duh, am auzit din nou: „De ce nu faci așa cum ai auzit?”. Și tot în Duh am răspuns: „De teamă să nu cad în păcatul de a mă socoti vrednic de a mă vindeca eu însumi, prin puterea rugăciunii mele!”. Și iarăși, în Duh, mi s-a spus: „Crezi?”.

„Cred!”, am răspuns eu.

„Atunci du mâna pe locul durerilor și vei vedea puterea lui Dumnezeu”. „În numele Lui, și pentru a împli voia Lui, duc mâna!”, am zis întru Duhul.

În momentul acela, flacăra din mâna mea dreaptă s-a scurs în locul unde mă durea. Abdomenul mi-a fost cuprins de căldură și, din pricina căldurii și a bucuriei, care îmi pâlpâia pe locurile dureroase, nu am mai simțit decât o dulce mângâiere a luminii, în toată ziua aceea, până seara, când am adormit. În zilele următoare
nu am mai avut nimic, pentru că mi-am revenit în mod complet.

Și, ceea ce vreau să spun în definitiv, e că lumina dumnezeiască prezintă aspectul ultim al accelerării vibrațiilor la maximă intensitate și superioritate armonică.

Poate că altădată mă voi învrednici să vorbesc și despre treptele culorilor văzute în lumina dumnezeiască, despre modul cum se manifestau ele în lumina spirituală. Și aceasta o fac fără mândrie, ci numai pentru a spune adevărul.

Pentru că trebuie să afirm cu tărie faptul, că Dumnezeu m-a învrednicit să cunosc atâtea lucruri în cer, câte nu am cunoscut nicicând pe pământ.

Mi-a dat să văd și să trăiesc atâtea minuni ale Sale, pentru că mi-a coborât în inimă și în trupul meu măreție și splendoare multă, încât mă simt copleșit și fără de margini de neputincios și de nevrednic, pentru ca să o înfățișez¹¹ semenilor mei.

Iisus, Dumnezeul meu, a coborât în inima mea și, întru slava Sa, locuiesc în plinul cerului, pentru că fac parte din trupul mistic al lui Hristos, dintre Sfinții Lui.
Sunt eu, mă recunosc pe mine, dar știu că El e inima și universul meu, El e Cel care mă face să fiu acolo și mă ține în slava Sa¹².

 

*

Odată am simțit că eram mai mult lumină viorie. În lumina Sa, corpul meu își pierduse conturul și se estompa pierind.

Aveam însă conștiința existenței mele prin rugăciunea continuă, care curgea neîntreruptă în limpezimi de zări.

Mă concentram în Dumnezeu. Conștiința mea se plasase în afară de mine¹³, ca un soare, ce se depărta, în mod treptat, de mine, de cel care eram ca un abur¹⁴, prezent în punctul ce îl ocupam în spațiu și în lumea reală, dar care eram, mult mai real, în lumea spirituală.

Prin cerul solar¹⁵, care lumina ca lumina soarelui, am văzut o lumină pură, străvezie, vie, în care cerurile apăreau rotindu-se sau depărtându-și coroanele creațiunii.

Eram la Zarca, în clădirea din închisoarea Aiud, cea mai veche, unde se spune că a fost întemnițat, odinioară, și Crișan, ortacul¹⁶ lui Horia și Cloșca.

Eu fusesem trimis aici împreună cu alții, pentru că am fost socotiți recalcitranți.

Condițiile anului 1964, anul eliberării noastre, erau extrem de grele, și erau făcute și mai grele de cei care ne țineau internați acolo.

Unghiile de la mâini îmi ajunseseră cât boabele de porumb¹⁷. Începuse să îmi cadă părul… Iar la închieturile mâinilor cu degetele îmi apăruseră crăpături, din cauza avitaminozei¹⁸, prin care mi se vedeau oasele albe.

În această situație nu era de mirare faptul, că m-am îmbolnăvit din nou.

Nimeni nu se uita la noi.

Eram lăsați în voia sorții.

Într-o noapte însă, pe când mă simțeam foarte rău, abia am putut să ațipesc spre ziuă. Și atunci, în vis, m-am văzut cu mai mulți pe un drum, care era plin de nămol, nămol care ne ajungea până aproape de genunchi…

La un moment dat, ceilalți s-au îndepărtat de mine. Mă simțeam așa de bolnav și de obosit, încât am zis: Mergeți voi mai departe, pentru că eu rămân aici, ca să-L ajut pe Iisus!

De ce am spus asta?! Pentru că, numai la doi pași de mine, se ivise o siluetă albă, care semăna cu Mântuitorul Hristos, care mergea prin nămol..

M-am apropiat de Dânsul…Și atunci Mântuitorul a întins mâna Sa spre mine…și a început să îmi umble prin inimă. Am simțit, fiind în vis, o căldură și o bucurie atât de mari, încât m-am trezit cu senzația acestei bucurii în mine, zicând: Mâna Mântuitorului lucrează în inima mea!

Și am trăit sub impresia acestei vedenii și a sentimentului de nețărmurită bucurie mai multe zile…bucurie care îmi strălucea în ochi, încât îi uimea și pe cei care erau în celulă cu mine. Nu mai spun faptul, că eram din nou sănătos, pentru că boala dispăruse prin această nouă minune a Domnului Hristos cu mine.

În tot ceea ce am spus până acum și în ceea ce voi spune de acum înainte nu filosofez nicidecum. Nu am această pretenție. Eu expun, pe scurt, ceea ce am văzut, ceea ce am simțit și am înțeles sau mi s-a sugerat de către Duhul Sfânt în legătură cu ceea ce am văzut sau mi s-a revelat.

Voi povesti un caz petrecut cu un tânăr, care se afla în aceeași celulă cu mine.

Acesta încercase, în timp ce primise vizită, să privească afară, fapt pentru care fusese trimis la izolare pentru aproximativ o săptămână. Tot o săptămână de izolare primeai dacă erai văzut rugându-te sau închinându-te.

Tânărul a stat la izolare fără pat, în picioare sau plimbându-se prin celulă două-trei zile. Când nu a mai putut rezista s-a întins pe cimentul ud, pentru că la izolare cimentul era întotdeauna ud, pentru că în fiecare dimineață, sub pretextul curățeniei, se arunca pe jos o căldare de apă, care, în umbra zidurilor, menținea umezeala tot timpul.

Acesta, ațipind de oboseală (ne-a povestit acestea când a revenit printre noi), a apărut lângă el (nu mai știa dacă dormea sau era treaz) un Înger strălucitor, cu sabia întinsă, care i-a zis: Aici se veghează, nu se doarme!

Tânărul s-a ridicat și a început să se roage, plimbându-se sau stând în picioare încă câteva zile.

Când ne-a povestit aceste lucruri era aproape de necrezut ca un om să poată să stea în picioare, plimbându-se, o săptămână.

El era însă înfrigurat și spunea că nu a mai simțit nicio oboseală în trup din momentul apariției Îngerului în celula sa.

Trebuie să precizez faptul, că la izolare nu primeai decât o bucățică de pâine și apă, pe toată perioada cât stăteai acolo.

(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, pp. 324-332)

---

1 La nivel extatic.
2 Puterea mea fizică și duhovnicească.
3 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.
4 Un articol al lui Dan C. Mihăilescu despre corespondența lui Eliade: http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8399.
5 Cele care se văd în lumina dumnezeiască.
6 Unde nu există timp.
7 Să te curățești de patimi și să devii văzător de Dumnezeu.
8 La nivel extatic.
9 Când ești în extaz, în lumina dumnezeiască.
10 Fiind în lumina dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi sau în lumina Duhului Sfânt.
11 Să o fac cunoscută.
12 Comentariul la aceste versuri ne aparține.
13 Pentru că duhul sufletului său își privea trupul din lumina dumnezeiască.
14 De trupul său care era plin de lumină.
15 Plin de lumină.
16 Tovarășul de luptă, camaradul, prietenul…
17 Adică să se micșoreze.
18 Avitaminoza = boală de nutriție provocată de lipsa îndelungată a vitaminelor din organism.