vezi galerie foto (7 foto)
Radu (Demetrescu) Gyr
  • 02 Martie 1905
  • Câmpulung, Argeș
  • poet
  • 20 ani
  • Tismana, Miercurea Ciuc, Târgu Jiu, Jilava, Aiud
  • 29 Aprilie 1975
    • Stele pentru leagăn
    • Ultimele poeme
    • Calendaru meu
    • Calendarul meu
    • Balade
    • Sângele temniței. Stigmate
    • Anotimpul umbrelor
    • Pragul de piatră
    • Crucea din stepă. Poeme de răsboiu

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Radu Gyr la scurt timp după eliberarea din 1956Venise luna iulie, când părintele Bica, întors odată de la Râmnic, mi-a spus că-l cunoscuse acolo pe poetul Radu Gyr și că-l invitase să-și petreacă o vacanță în mănăstirea Polovragi, la liniște și aer. Poetul a venit împreună cu soția și fiica și am petrecut împreuna vreo două săptămâni extrem de agreabile. Deși încărcat de suferințe, cu ani grei de pușcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteșuguri, poetul se desfășura vesel, glumeț, sorbind fiecare picătură de viața cu voluptatea celui ce-i cunoaște prețul.

Cântăreţ „oficial” al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puțin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de o idee romantică.

Legiunea în sine, „politicul” din ea intra foarte puțin în conversațiile noastre. E interesant să notez aici că în mai toate convorbirile mele cu legionari, de atunci oi de mai târziu, Garda de Fier în sine, adeziunea sau angajările la ea nu formau mai niciodată obiectul specific oi expres al acestor conversații, ceea ce e imposibil să dovedești în fața anchetatorilor de Securitate, care te pisează veșnic cu întrebarea: Ce ați discutat?

Asemenea conversații se consumau pe deasupra, într’un context dat, certitudinile curgând pe undeva pe sub premise, așa cum ucenicii lui Iisus, după înviere, ședeau la cină cu El și nu îndrăzneau să-L întrebe : Cine ești Tu?, „știind că este Domnul”. Vorbea de suferințele lui cu multă detașare, reținând îndeosebi aspectele lor umoristice, acel umor infraroșu (care nu se poate vedea cu ochiul liber) al vieții de pușcarie, care a existat întotdeauna, dar pe care scriitori acri ca Dostoievski,

Soljeniţân sau Constantin Virgil Gheorghiu îl ignoră. Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” și se cocoța în foișorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii:

- Postul unu, bineee!..., ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac:

- Doi, bineee!..., reiterând strigătele soldaților de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază. Ne plimbam zilnic pe malul Oltețului și făceam întreceri de rimă-încuietoare : unul improviza un vers (de obicei cu rimă rară), celălalt trebuia să improvizeze pe al doilea, cu rimă cât mai corectă:

- Oltule, Oltețule,
- Ce mai faci, drumețule ?
- Din ce fund de vis te tragi
- Printre stânci, la Polovragi?

Versurile noastre nu erau deloc geniale, ca improvizațiile pe rima dată ale lui Cincinat Pavelescu, ci simple jocuri copilarești ale unor oameni cărora le venea să pască, odată cu caprele, frunză din fagi. Eu continuam să scriu la piesă, din care-i citeam fragmente, el scria poezii noi sau desăvârșea altele mai vechi, pe care Monica, fata lui de vreo zece anișori, i le transcria caligrafic într’un caiet. Atunci am început să-l iubesc pe acest poet atât de delicat și atât de năpăstuit, pe care – cu excepția, probabil, a antologiei lui Nicolae Manolescu – nu l-a înregistrat încă nici o istorie literară. (...)

În Râmnicu-Vâlcea, camionul trebuia să stea vreo două ceasuri, la un garaj, pentru oarecare reparație. Părintele Bica îmi spusese – din auzite – ca Radu Gyr, surprins de evenimente, se hotărâse și el să fugă din țară, spre Ungaria-Austria, dar că într’un moment de disperare încercase să se sinucidă bând otravă. Se afla în spital. Am profitat de ocazie și m’am dus să-l văd. Nu vorbea aproape deloc, avea gâtlejul ars, o parte din otravă i se scursese pe la cheotoarea gurii și-i pârjolise bărbia. Era slab, foarte slab. Am mai înțeles că nu mai avea bani să plătească spitalul și că urma să fie dat afară. Atunci am simțit nevoia să-i dau pribegiei mele o țintă, un scop, cel puțin pentru moment, și m’am hotărât să mă duc la București și să fac o colectă printre prieteni și camarazi, pe care să i-o aduc lui Gyr. (...)

...În 1956, de îndată ce am aflat că Radu Gyr a fost eliberat, la termen, după unsprezece ani de pușcarie, m’am și repezit să-l văd, într’o camera a Institutului de Geriatrie, unde fusese internat.

Nu-l mai văzusem pe Gyr din toamna lui 1944, în acea cameră de spital din Râmnicu-Vâlcea. Întâlnirea a fost emoționantă și ne-am propus să ne mai vedem, după ce el mi-a propus deschis, încă de la început, ca în cursul conversațiilor noastre să nu abordăm, sub nici o formă sau nuanță, probleme de natură politică; s’ar putea, totuși, să fim întrebați cândva, oi e bine să avem răspunsuri clare ; pe de altă parte, sincer vorbind, el se declara desprins de Mișcarea Legionara ca de o iubită din tinerețe, cu care nu s’a căsătorit, dar care i-a rămas în lumina și surâsul unei amintiri.

Poetul avea îngăduinţa de a-și petrece sâmbetele și Duminicile în familie, și atunci îl găseam la o rudă de pe lângă Bărăţie; soția oi fiica locuiau îngrămădite într’o singură cameră cu o cumnată și nu aveau unde să-l primească. Doamna Flora îmi șoptea ca Radu trăia teribil durerea de a dispune de o vastă operă poetica fără să aibă șansa de a și-o publica.

Cred că era prin februarie sau martie 1957 când m’am pomenit cu un telefon de la Monica :

- Tata dorește neapărat să vă vadă; diseară, pe la șapte, în apartamentul rudelor. (...)

Gyr era cu soția și mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la acesta cu o întreită rugăminte : să intervină la Primărie pentru o locuință, să vorbească cu Beniuc pentru o pensie de la Uniunea Scriitorilor și să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentu copii. (...)

Prea mult n’a putut face Arghezi pentru Gyr. Acesta s’a pomenit, într’adevăr, într’o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat niște date în legătură cu o eventuală locuință, dar lucrurile s’au încurcat pe undeva prin labirintul birocrației socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul și să se mute în camera în care mai locuiau – după cum am amintit mai sus – soția și fiica lui împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s’a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s’a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului.

Poetul – după câteva luni de spitalizare, pentru niște operații – se simțea oarecum întremat fizicește, dar continua să trăiască greu.

Ceva mai mult a făcut patriarhul pentru el, așa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile sărbători, am ieșit din cămara patriarhului cu impresionante cantităţi de carne, ouă, brânzeturi și vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii, întrebându-ne din ochi dacă șoferul ar putea fi un agent sau informator al Securităţii; cu toate precauțiile, până la urma rămâneam tot în mila Domnului.

Gyr își luase obiceiul să mă viziteze destul de des și-i făcea vădită plăcere să zăbovească la mine, în jurul unei gustări și al unui pahar de vin. Nu vorbea niciodată de suferințele lui; dimpotrivă, era jovial, romantic, căuta într’adins pricină de glumă, se desfășura în lecturi cu voce tare, din care nu lipseau nici Cânticele țiganești ale lui Miron Radu Paraschivescu. L-am rugat și a acceptat cu plăcere să imprime pe bandă de magnetofon două balade și mai multe poezii proprii, sporindu-mi astfel colecția de înregistrări, în care se mai aflau Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor. (...)

Vorbindu-i odată patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr (pe un spațiu mai restrâns decât al unei celule de pușcarie), acesta și-a adus aminte că la o casă parohiala din București se eliberaseră două camere, cu bucătărie și baie, prin mutarea unor locatari, și m’a autorizat să întocmesc formalităţile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru că acea locuință să-i fie repartizată poetului și familiei sale. M’am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m’am izbit de rezistența înverșunată a preotesei, care țipa și bătea cu pumnul în masa și urla că nu va permite ca cele două camere să fie ocupate de altcineva decât de o nepoată a ei (pentru care, de altfel, și provocase mutarea vechilor locatari). Când și-a dat seama și de identitatea noului „solicitant”, preoteasa a prins a amenința și cu… Securitatea! Patriarhul a trebuit să dea înapoi; nebuna putea să-i pricinuiască poetului neplăceri și mai mari. A rămas să așteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăţilor bisericești, o posibilitate care n’a mai venit.

Gyr se ferea să-și mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe față și printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, făcute – cele mai multe și mai bune – în cei unsprezece ani de pușcarie, menite a fi memorate de unul și de altul și transmise oral din celulă în celulă și din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg și foarte cotit, ciunțite, diformate, cu versuri oi cuvinte înlocuite după priceperea celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greșit prin alfabetul Morse, fără că ele să se fi dovedit mai bune decât originalele. Nimic nu putea fi mai dureros decât o asemenea constatare a unui poet care căuta un cuvânt, chinuitor, zile și săptămâni întregi.

Gyr se pusese la curent și cu literatura vremii, îi plăceau câteva tinere talente, dar se cam speriase de niște pagini din noul roman al lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, în care „criminalul“ Radu Gyr nu era greu de identificat (și își amintea de o vreme, sub Guvernul Antonescu, când Stancu îl implora, aproape plângând, să intervină, prin niște relații, pentru eliberarea din lagăr, sub jurământ că nu avusese niciodată și nu avea „idei de stânga”). La un moment dat, în presa româneasca au apărut niște vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura româna semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecția Pléiade. Autorului i se reproșa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroși ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanța unor scriitori minori și „reacționari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian și alții. Gyr nu-și văzuse numele în lista celor stigmatizați de presa oficială și se întreba dacă acesta figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în Istoria lui Ierunca, dar a fost omis în referințele presei bucureștene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicație că nu au de gând să-l aresteze din nou (rearestarea e coșmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani).

M’a întrebat dacă aș putea să fac rost de un exemplar al acelei Istorii, prin relațiile pe care știa că le am cu bibliotecarii Academiei. N’a fost nevoie să apelez la aceștia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu și i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră ca poetul se îndreaptă spre ușa mea, am ascuns repede cartea și l-am mințit, spunându-i că n’o aflasem. Știam – eram sigur – că inexistența lui într’o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumția că ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse nici o carte și de când numele lui era universal prohibit. (Peste ani, în prima întâlnire avută cu Virgil Ierunca la Paris, în restaurantul La Coupolle, i-am istorisit întâmplarea. Mi-a îngăimat că editura îi fixase un „spațiu” foarte limitat. I-am răspuns că, întâmplător, Radu Gyr e cel mai scurt nume (exceptându-l pe Urmuz) din toată istoria literaturii române. Peste vreo doi-trei ani, întâlnindu-l din nou, tot la Paris, a ținut să mă informeze că-l inclusese pe Radu Gyr în noua ediție; dar eu n’am văzut-o). Opera lui Gyr așteaptă încă în manuscris. (...)

Toamna venea cu o pauză lungă în ancheta mea penală. Într’o bună zi m’am trezit în fața unui alt ofițer, un locotenent-major tânăr, foarte blond. Îl chema Adrian König și era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent și extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reținută (...)

După mai multe încercări de o parte și de alta, ancheta s’a concentrat asupra relațiilor mele cu Radu Gyr și a „ajutoarelor” pe care i le dădusem acestuia. „Ajutorul legionar” era socotit una dintre cele mai vii și mai acoperite activităţi reacționare. Definiția era foarte largă; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistență, chiar un sfat, o îndrumare socială și, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulți presupuși legionari ar fi existat o legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicația) că între mine și Radu Gyr existase o legătură – și o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanță, de la om la om. König era informat – oi destul de bine informat ! – că Gyr băuse și mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că „activasem” pentru supraviețuirea și infiltrarea lui în societatea socialistă. (...)

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuințe, dar nu recunoșteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificația unui „ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoașterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor îi aparținea Securităţii, procurorului, tribunalului. (...)

Și iată că acum, la un moment dat, mi se punea întrebarea dacă și cât l-a ajutat patriarhul însuși pe Radu Gyr. Era pentru prima oară când numele lui Justinian era implicat direct în anchetă. Am tăgăduit. Negația într’o anchetă la Securitate e aproape o obligație morală a celui întrebat, și ea durează fie până la epuizarea rezistenței fizice, în caz de tortură, fie în fața unor evidențe zdrobitoare pe care anchetatorul ți le pune în fața. (În cazul din urmă, unui preot i se face și cuvenită morală: – Păi cum, părinte, așa scrie la sfânta carte, să minți? și vă supăraţi pe noi când vă spunem ipocriți!). König m’a turtit cu o droaie de amănunte asupra timpului și modului în care eu primisem pachete cu alimente din cămară patriarhului și i le transmisesem lui Gyr. Firește, n’am mai putut tăgădui faptele, dar am dat o explicație: Patriarhul obișnuia ca la marile sărbători – în special la Crăciun și la Paști – să ofere membrilor familiei lui și colaboratorilor mai apropiați pachete cu alimente și vin. Printre aceștia mă număram uneori și eu, dar niciodată nu eram înștiințat din vreme și-mi făceam, ca de obicei, propriile mele cumpărături și pregătiri cu două-trei zile înainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar în ajunul sărbătorii respective, așa încât pachetele ce-mi reveneau îmi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece îmi făcusem deja cumpărăturile. Așa m’am hotărât că, la rândul meu, să le ofer unuia care are lipsă de asemenea bunătăţi și i le-am dat lui Radu Gyr. Așadar alimentele proveneau, într’adevar, din cămara patriarhului, dar ele îmi aparțineau și, ca atare, eu și nu patriarhul era autorul acelor daruri.

Dacă uneori i-am dat lui Gyr să înţeleagă altfel (date fiind calitatea alimentelor și ambalajul), a fost numai spre a nu-l face să se simtă cumva umilit. König mi-a ascultat explicația și a consemnat-o, apoi m’a privit cu niște ochi care oscilau între admirație și ură. (...)

Într’o bună zi am fost scos din celulă, am primit hrană rece și apoi dus cu un Jeep la București, unde m’am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînțeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment oi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. La acesta din urmă, în timpul rechizitoriului, procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, „condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale”. Da, da, am auzit bine expresia „condamnat la moarte” și nu l-am crezut pe procuror, spunându-mi că folosește o expresie gratuită numai spre a da o notă foarte gravă acuzării pe care o dezvolta patetic. Așadar, trebuie că am fost dus la București în primăvara lui 1959. (...)

Camera de așteptare a tribunalului era plină de martori, așezați pe scaune, cu fața la perete, păziţi prin mijloc de sergenți înarmați. Mă întrebam cine o fi bărbatul în costum vărgat, cu manta și căciulă, care ședea lungit pe podea; părea slăbănog, paralitic. Prea mult nu puteam vedea pe la coada ochiului, și nici nume nu țin minte, din cele strigate de aprozi. Când a fost strigat și al meu, omul de pe podea a ridicat capul și s’a uitat la mine cu interes, ca și când și-ar fi spus: ăsta e Anania?

Asistența era puțină în procesul lui Gyr; oricum, mai puțini în sală decât în boxa acuzaților. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din față, pe doamna Flora, soția poetului, și – mi se pare – pe Monica, fiica sa.

După o seamă de întrebări preliminarii și altele anoste, magistratul s’a referit la poeziile „cu caracter legionar” ale acuzatului Radu Gyr, înregistrate de mine pe bandă de magnetofon. M’am grăbit să precizez că nu am cunoștință de nici o poezie cu un astfel de caracter, înregistrată de mine. (Îl văzusem pe Enoiu în sală și mă întrebam ce va urma.)

Judecătorul a surâs subțire, ca un triumf anticipat:

- Bine, să vedem!

Și a făcut un semn cuiva. Am întors capul. În latura din stânga a sălii mi-am văzut magnetofonul pe o masă, manevrat de un ins în civil. În aer a răsunat vocea frumoasă a lui Gyr, recitând câteva strofe (Gyr spunea versurile, într’adevar, foarte frumos.)

- Recunoști acest text ? m’a întrebat magistratul.

- Da, e un text al lui Radu Gyr, înregistrat de mine pe bandă de magnetofon.

- Ce anume text ?

- Un fragment din „Balada ucenicului cu ochi albaotri”.

- Bine. Așadar, e vorba aici de doi ochi...

- ...albaștri.

- Nu culoarea ne interesează, m’a repezit magistratul. E vorba de doi ochi.

- Da, de doi ochi, am repetat eu, complet nedumerit, ca la lectura unui text suprarealist.

- Ia spune-mi, te rog, care era semnul electoral al Partidului „Totul pentru țară”?

M’am gândit puțin.

- Eram mic pe atunci..., nu cred că aveam mai mult de cincisprezece ani, dar, după câte-mi pot aminti, era un pătrat cu două puncte.

- Exact ! Un pătrat cu două puncte. Două puncte ca doi ochi. Și ? nu vezi nici o legătură între acele două puncte ale Gărzii de Fier și cei doi ochi din poezie?

Îmi plăcuse enorm balada aceea, o ascultasem de zeci de ori, îmi plăcea simbolul ucenicului-înger care venea noaptea, pe o scară de lumină, și desăvârșea lucrul truditului olar. Arghezi credea la fel, că inspirația artistului vine de dincolo de el, de sus, din mister. La auzul acelei interpretări vulgare am simțit cum îmi fierbe indignarea în gâtlej, îmi venea să urlu: Domnilor, dacă sunt cumva străini în sala aceasta, ne facem dracului de râs cu atâta prostie !... Dar nu am avut tăria să urlu. M’am mulțumit să răspund:

- Nu văd nici o legătură. Îl admir pe Radu Gyr ca pe un poet de seamă, dar îl cred incapabil de o asemenea fantezie.

Eram nemulțumit. Mă exprimasem dulce, ar fi trebuit să strâng pumnii și să urlu. (...)

La Uranus m’am pomenit într’o celula singur, dar îndată după mine a apărut un bărbat voinic, tuns scurt, arestat de foarte curând. (...) Omul aducea știri proaspete de afară. Se zvonea în continuare despre patriarh că ar avea domiciliu obligatoriu. Soția lui Radu Gyr fusese văzută îmbrăcată în negru, de unde concluzia – sigură – că bărbatul ei fusese executat. M’a prins o tristețe de moarte și am trecut numele lui Radu sub semnul crucii în pomelnicul rugăciunilor mele. (...)

Într’un târziu am fost chemat în fața unui tânăr locotenent-major (învăţasem, între timp, gradele ofițerilor), zvelt, cu mustăcioară, care mi-a oferit o țigară. Mă informă, simplu, că a doua zi aveam să fiu martor în procesul lui Radu Pătrășcanu. Bietul Radu, mă gândeam, veni și rândul lui.

- Ei, cu ocazia aceasta îți vei revedea și pe vechiul dumitale prieten, Radu Gyr, s’a scăpat ofițerul, așa, din senin. (...)

Am rămas cu țigara în aer și am prins a o omorî în scrumieră.

- Cine? am zis, uluit.

- Radu Gyr, prietenul dumitale. Va fi și el martor în proces.

- Radu Gyr ?... Păi... trăiește ?

- Sigur că trăiește. Dar ce credeai?

- Credeam că... l-ați... l-ați... omorât.

Ofițerul mi-a făcut un semn șmecheresc din mușchiul obrazului:

- Eh, nu facem noi d’astea!

Îi era evident că nu-l credeam. (...)

Scos din celulă, cu ochelari negri, și pus cu fața la perete în vecinătatea a ceea ce mi se părea a fi o ușa, eram numai urechi, dar nu izbuteam să prind nimic din șoaptele monosilabice și șuierele caraliilor care se foiau pe coridor, ducând pe unul, aducând pe altul. (...) Când am ajuns la tribunal, cineva a strigat la ușa dubei că martorii vor merge în linie, cu mâinile la spate, fără să se uite înapoi sau în lături, fără să vorbească cu cineva sau să facă vreun semn; orice abatere va fi aspru sancționată. Am prins a coborî, unul după altul, și a ne înșira pe scara tribunalului. Eram, mi se pare, al doilea sau al treilea; cei din fața mea îmi erau necunoscuți, oricum, nu era Radu Gyr.

Victima ispitei lui Lot, am înfruntat riscul și, urcând treptele, am întors capul : Radu Gyr cobora din dubă! Era el, viu! Doamne, ce imense bucurii pot să aibă uneori osândiții ! Un caraliu a strigat la mine, am reintrat în ordine.(...)

Duba adusese martori la mai multe procese. La început ne-au băgat pe toți într’o sală, dar, miracol!, de data aceasta nu cu fața la perete, ci pe niște bănci în jurul pereților. Ne vedeam, dar nu aveam voie să vorbim. Gyr ședea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte slab, cu obrazul galben, și nu știam dacă mă vede prin ramele groase ale ochelarilor. Am furat momentul să-l salut cu o ușoară mișcare din cap. Mi-a răspuns țuguind buzele a „Te pup!” apoi tăcere și priviri neputincioase, sub ochii încruntați ai gardienilor.

Eu și Gyr am fost mutați într’o altă sală de așteptare, mică de tot, cât o celulă, cu două bănci la perete, față’n față. El s’a așezat pe una, eu pe alta. (...)

Deși oameni mari, serioși și în toată firea, deținuții devin copii când e vorba să înșele vigilența supraveghetorilor și uzează de orice tertip care le-ar face posibilă comunicarea. Primele semne dintre mine și Gyr descifrau nădejdea că sergentul moţăie de-a binelea, că nu se preface.

- Cât ? m’a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.

- Douăzeci și cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini și o dată cu cele de la una.

- Eu sunt condamnat la moarte, m’a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă.

- Dar nu te execută, am protestat eu, cu gândul la confidența mimată a anchetatorului: Eh, nu facem noi d’astea!

- La moarte sunt condamnat, a repetat poetul, gândind că eu n’am înțeles sau că nu-l cred.

- N’ai teamă, nu te împușcă! am stăruit eu cum am putut.

- Dumnezeu știe! a conchis el cu ochii în tavan și mâinile a îndurare.

Sergentul a deschis deodată ochii:

- Ce-ai vorbit ? Ce semne i-ai făcut ?

- N’am făcut nimic, domnule sergent, a răspuns Gyr cu inocență.

- Mai și minți ? Acum te pun cu fața la perete. Ce i-ai spus?

- Nu i-am spus nimic. Dar, de fapt, voiam să-l întreb dacă n’ar vrea să fumeze o țigară. Că eu tocmai mă gândeam să vă rog respectuos să-mi dați un foc.

- Ce te privește pe dumneata ce vrea el? Vrei foc? Poftim! Fumează și taci!

Vrând-nevrând, bietul Gyr a scos o țigară și a prins a fuma, ca să acopere înșelăciunea. A tras țigara cam jumătate, apoi, ca orice pușcăriaș gospodar, a omorât restul pe marginea băncii și l-a vârât în buzunarul de la piept al bluzei. Dar asta (așa cred, cel puțin) l-a costat: peste vreo jumătate de oră s’a lăsat moale pe scaun, într’un atac de inimă. Sergentul s’a speriat și a vrut să dea alarma, dar poetul i-a făcut semn să stea; din buzunarul celălalt a scos o pastilă (o pastilă din cele pe care le purta totdeauna la el, și se vedea că-i erau îngăduite și’n pușcărie), a înghițit-o și după câteva minute și-a revenit. (...)

La plecarea de la tribunal, eu și Gyr, numai noi, am fost urcați într’un Jeep. El purta ochelari negri, pentru mine caraliii n’au găsit o pereche și nu știau ce să facă. Atunci unul din ei a avut o idee: mi-a prins căciuliţa și mi-a îndesat-o pe ochi, până’n dreptul nasului. Mă amuzam copilărește că, de data aceasta, tertipul nu-l imaginasem eu: întinsă pe nas și urechi, căciuliţa de lâna își rărise împletitura și devenise transparentă. În tot timpul drumului m’am uitat la Gyr, pe banca din fața mea, până ce, ajunși la Uranus, l-au coborât. Aveam să-l mai văd doar peste mulți ani, în 1972, la București, în apartamentul său de pe strada Nikos Belloianis, fosta Atena. Era liber, în mijlocul familiei, dar manuscrisele lui literare erau captive încă, grămădite pe o poliță, în cartoanele pe care nimeni nu îndrăznea să le deschidă.

(Valeriu Anania - Memorii)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii