Refugiul basarabenilor: destin și voință românească (apariție de carte)

După volumul de memorialistică și de cercetări arhivistice scrupuloase „Dosarele nu știu tot!”, semnat de Mihai Plămădeală, fratele Mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu, iată încă o apariție editorială – „Refugiul. Deznădejde și speranță” (Editura Istros, Brăila, 2012). Prima carte elucida câțiva ani grei din biografia distinsului ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ultima lucrare vizează un spectru mai larg de evocare. Ea cuprinde amplul studiu introductiv „Drama refugiaților basarabeni și bucovineni din 1944 între neajunsurile războiului și hotărârile mai-marilor lumii” semnat de Adrian Nicolae Petcu, reconstituirea biografică „Refugiul. Deznădejde și speranță” scris de Mihai Plămădeală și două încercări de recompunere istorică – „Cartea Neamului Plămădeală” și „Istorie locală de pe Cogâlnic” – rămase de la capul familiei Plămădeală din Stolnicenii Basarabiei, Vasile.

Camertonul volumului îl dă un citat din cartea „Basarabia” de Antonie Plămădeală: „Noi, basarabenii, toți am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Nici unul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem și astăzi același sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu și sâsâecele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm și acum. N-a murit speranța. Ne vom întoarce. Cine va înțelege drama plecărilor în refugiu?”.

Drama refugiului are, pentru basarabeni, o componentă destinală veche. Ea pornește cu primele războaie ruso-turce din zonă și extinderea imperiului rus, care va obliga un stră-stră-bunic din neamul Plămădeală, Costache, să se refugieze împreună cu toată familia prin 1792 din satul Goian de pe malul stâng al Nistrului în Ialovenii din Moldova. Refugiul din 1944 este o verigă, cea mai recentă și, poate, cea mai tragică, în lungul șir de refugii ale basarabenilor nevoiți să se salveze în fața vitregiilor istoriei. Experiența dramatică a retragerii precipitate a administrației românești de după 28 iunie 1940 și a anului de ocupație sovietică ce a urmat, a avut, în fața apropierii frontului de Nistru, două consecințe previzibile. Un val uriaș de refugiați, îngroziți de „lucoarea ce venea de la răsărit”, a pornit într-un exod disperat spre centrul și vestul țării. Pe de altă parte, de această dată, în ciuda adversităților războiului, guvernul României nu a mai lăsat lucrurile la voia întâmplării, supunând stihia refugierii unor planuri amănunțite ale Statului Major, dându-i, astfel, pe cât era posibil în condițiile date, un caracter organizat. Programele de evacuare a populației aveau ca principiu de bază raționamente umanitare, de salvare a acelor pături de populație care s-ar fi expus cel mai mult în fața regimului comunist, dar și raționamente de strategie națională cu bătaie lungă. Ele au fost formulate explicit, susține istoricul Adrian Nicolae Petcu, de mareșalul Ion Antonescu, aducând, în acest sens, mai multe citate elocvente din intervențiile sale în ședințele Consiliului de Miniștri: „În ceea ce privește evacuarea populației, noi trebuie să urmărim un principiu, care are la bază un interes superior al Neamului Românesc. (…) Vom scoate din Bucovina, după cum vom scoate și din Basarabia, dacă nenorocirea va veni peste noi și vom scoate și din Moldova, însă numai ce este strict necesar, căci nu se poate ca Neamul Românesc să piară. (…) Fiecare este dator să rămână pe loc, să asigure continuitatea vieții Neamului Românesc. Deci și din elite și din populație trebuie să rămână acolo, și trebuie să-i convingem. Sigur că vor cădea în fața călăilor ruși din aceștia, mai ales din burghezie. Dar nu putem lăsa țărănimea fără elemente de conducere. (…) Deci, nu vom evacua din Bucovina și Basarabia decât elementele tinere, care sunt capabile de luptă, căci dacă îi lăsăm acolo vor fi băgați de bolșevici în luptă; precum și elementele din administrație, învățătorii, preoții, trebuie să-i convingem să rămână pe loc. Nu putem goli aceste ținuturi străbune moldovenești de românii noștri, pentru că vor fi imediat ocupate de către ucraineni, ruși, polonezi și alte națiuni și nu vom mai putea să ne întoarcem acolo, de unde plecăm odată pentru totdeauna.”

Războiul cu situațiile sale imprevizibile și, mai târziu, înțelegerile cinice dintre „mai marii lumii” (Stalin și Churchill) au dat peste cap în mare parte aceste programări strategice de principiu. Refugiul basarabenilor spre România a căpătat, după cum citim din amintirile lui Mihai Plămădeală, un caracter de calvar tragic, ca orice rupere a omului de rădăcinile sale firești și de aruncare a lui în neașezarea unei lumi complet debusolate. Atât marele plan al Statului Major, cât și „planurile” mici ale familiilor de refugiați au fost pe parcurs „rectificate” sau date peste cap de realitățile crude ale războiului și de consecințele nefaste ale târgului de interese geopolitice de la Ialta. Evacuarea planificată a populației civile s-a ciocnit de panica generală în fața iminentelor „binefaceri” (cunoscute deja) ale bolșevismului și de haosul războiului, cu lipsurile și cu moartea mereu prezentă printre cei prinși în malaxorul existenței sale nesigure. Nici principiul strategic al „asigurării continuității vieții Neamului Românesc” în Basarabia și Bucovina n-a funcționat după cum s-a prevăzut atunci, tăvălugului războiului urmându-i, vorba Mitropolitului Antonie Plămădeală, „calvarul rusificării în urma noastră și a sovietizării și comunizării României”.

Și memorialistul, Mihai Plămădeală, și istoricul, Adrian Nicolae Petcu, vin cu un bogat material factologic, din care se conturează un tablou viu, complex, plin de dramatism, al unei mari tragedii umane și naționale produsă de războiul mondial și de jocurile geopolitice ale marilor puteri în această parte de lume. Supraaglomerarea mijloacelor de transport, abuzul – întâi, a militarilor germani, apoi a celor sovietici – asupra unor ființe lipsite de orice apărare, neajunsurile cumplite ale unui habitat în condițiile neprevăzutului și arbitrarului războiului și, pe urmă, în prezența, practic, a unei armate de ocupație, sunt doar unele momente ale acestei tragedii. Un loc aparte în reconstituirea acelor timpuri de restriște îl ocupă evocarea întâmplărilor zguduitoare legate de raidurile aviației americane asupra Bucureștiului din 4 aprilie 1944, în urma cărora și-au pierdut viața câteva mii de civili, majoritatea refugiați. După ceea ce a numit Gheorghe Brăteanu „teroarea aeriană” și după celelalte nenorociri ale războiului, odată cu semnarea armistițiului de pace de la 23 august, urmează, pentru toți românii (neștiutori încă de pactul de la Ialta) o situație echivocă, în care speranța și încrederea lor într-un Occident salvator se lovesc de totala lipsă de interes a acestui Occident față de problemele României, lăsată totalmente la cheremul sovieticilor. Adrian Nicolae Petcu aduce un exemplu zguduitor prin cinismul său. La 2 august 1944 Churchill declara în Camera Comunelor: „România ar trebui să se înțeleagă cât mai grabnic cu Rusia, care va putea să dispună de ea cum va voi (subl. n. – A.Ț.)”. Rușii, care au arătat deja românilor basarabeni și celor din Bucovina, în 1940, cum știu „să dispună” după voia lor, având și acceptul aliaților occidentali (de fapt, doar al premierului britanic, care, cum spune Mihai Plămădeală, „gândea mai mult cu trabucul decât cu capul în momentul în care semna rușinoasele înțelegeri cu criminalul Stalin”), imediat ce le-a picat voia dispunerii și-au împlinit-o cu vârf și îndesat. O jumătate de milion de refugiați basarabeni și bucovineni au devenit fugari, vânați de „Patria natală”, URSS, într-o țară „străină”, România. „În Convenția de armistițiu încheiată de România cu Uniunea Sovietică la 12 septembrie 1944, amintește Adrian Nicolae Petcu, la art. 5, se prevedea ca toți „cetățenii sovietici” internați sau refugiați să fie predați imediat Înaltului comandament aliat (sovietic) în vederea „repatrierii”. (…) Conform ucazului din 8 martie 1941 adoptat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS cetățeni sovietici erau considerați toți acei care la data de 7 noiembrie 1917 erau supuși ai Imperiului țarist, indiferent dacă la 28 iunie 1940 aveau cetățenia română”. Înarmați cu aceste „ucazuri”, sovieticii încep o „acțiune generală de identificare și de repatriere a celor originari de peste Prut”. „De multe ori, notează istoricul, și cu excesul de zel al unor reprezentanți ai statului român”. Deși, se cuvine să menționăm și o atitudine contrară, cazuri când persoane de răspundere se implicau în favoarea desțăraților hărțuiți de organele de securitate. Exemplul lui Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, adus de Mihai Plămădeală, de protecția căruia a beneficiat și familia Plămădeală, este edificator.

În acest calvar general al refugiului și familia Plămădeală își are „povestea” ei fascinantă cu un tată care, spune autorul, „avea cultul școlii” și care a ținut să-l transmită și copiilor săi, o mamă volitivă și șase copii, dintre care cel mai mare, Leonida, va deveni, peste ani, Mitropolit al Ardealului. Ea începe cu anul 1940-41, când în casa cântărețului bisericesc (a dascălului, cum se spune în Basarabia) Vasile Plămădeală este „cartiruită” o învățătoare rusoaică, stăpânul și cei șase copii ai săi fiind nevoiți să se înghesuie în „cuhne”, o construcție auxiliară de vară. În listele cu numele familiilor ce urmau a fi deportate în Siberia la sfârșitul lui iulie 1941, găsite la „selisovietul” din Stolniceni după plecarea sovieticilor, era și familia Plămădeală. Astfel, venirea a doua a torți(onarilor) cu „lumina de la răsărit” nu impunea decât o singură opțiune, cea a refugiului. Tata fiind concentrat la Turnu-Severin, povara deciziei de plecare, la 22 martie 1944, și a tot ce presupune ruperea unei familii de vatră, cade pe umerii mamei, Elisabeta Plămădeală, născută Pojoga. Urmează o istorie plină de întâmplări dramatice, de încercări grele proprii unor vremuri de război, de situații de impas și de ieșiri fericite din ele. Din toate se recompune „povestea refugiului” cu voința, de baladă, a unei basarabence concentrată într-un efort suprem de a-și duce copiii cu orice preț la punctul de destinație indicat de planul general de evacuare și, mai apoi, cu perseverența unui tată care vrea și care izbutește să asigure familia cu o casă la București și să garanteze copiilor, prin încrederea sa nețărmurită în puterea biruitoare a școlii, un viitor. Revenirea acasă, cu anii, devenea tot mai puțin probabilă. Acolo, vorba lui Antonie Plămădeală, se cultiva „o Basarabie fără tradiții”, bastardizată. Doar în adâncurile inconștiente colective se mai frământa cealaltă Basarabie, cea românească, țara care a răbufnit o dată, neașteptat, impetuos, în 1989, pentru ca peste puțină vreme să se înfunde iar (pentru cât timp?!) în tainițele binecunoscutului deja „somn de moarte”. Cealaltă Basarabie, ne-o demonstrează aceste evocări, a prins rădăcini în altă parte, cu o finalitate mai înaltă și mai demnă decât simpla supraviețuire biologică. „Întoarcerea”, după 1990, a lui Antonie Plămădeală la baștină cu toiagul de Mitropolit al Ardealului, dar și cu o operă impunătoare de cercetări literare și exegeză ecleziastică la activ înseamnă poate cea mai mare victorie a spiritului românesc al Basarabiei. Nu numai după 1944, pe parcursul celor aproape două sute de ani de dominație rusească refugiul spre România a basarabenilor a însemnat adesea o prindere de rădăcini și o revigorare a românismului printr-un soi de energie aparte, incoruptibilă și tumultoasă, proprie, uneori, omului drept și liber de la „margine”, pentru care hotarul este ceva cu aproximație, iar înțărcuirea – imposibilă.

(Andrei Țurcanu)