Regimul închisorii Galați

După înăbuşirea în sânge a revoluţiei din Ungaria, securitatea din România a hotărît să transfere deţinuţii politici de la Oradea Mare în închisoarea de la Galaţi. Aceasta avea un trist renume câştigat în timpul călăului Goiciu, care fusese mutat la Gherla. în locul lui rămăseseră alte brute, dintre care nu trebuie uitat zisul ofiţer politic, Florea.

La începutul anului 1957 au sosit primii evacuaţi politici de la Oradea şi printre acei care îi însoţeau se găsea şi plutonierul sanitar Alexandru. Aici, acest Alexandru şi-a continuat activitatea de călău pe care o desfăşurase cu sadism şi în oraşul de pe Crişul Repede.

In închisoare se introdusese un regim alimentar de exterminare. Mâncarea era un fel de zeamă, la care se adăuga o coajă de pâine. Deţinuţii ajunseseră de nu se mai puteau ţine pe picioare. Mureau pe capete. Nici aer nu mai aveau. La ferestrele celulelor se fixaseră obloane din scândură. Inăuntru era o atmosferă de cavou. Este sigur că în mâncare se introduceau medicamente dăunătoare organismului pentru a-i slăbi şi a distruge mai repede pe deţinuţi.

O metodă de exterminare, cu nimic mai prejos decât cele folosite de nazişti în lagărele de exterminare, o găsim aplicată de către sanitarul Alexandru. Deţinutul politic bolnav în stare gravă era dus într-o cameră şi aruncat pe ciment. Sanitarul aducea acid fenic, pe care-l turna pe jos. În mirosul otrăvitor al gazului emanat, se producea asfixierea muribundului. Această bestie reuşise să creeze o cameră de gazare pentru a grăbi exterminarea, în loc să dea ultimele îngrijiri bolnavului. Această metodă diabolică, specifică regimului nazisto-comunist, a putut fi descoperită printr-o minune. Un deţinut politic din lotul Vrancei, aruncat acolo, s-a trezit, înecându-se, nemaiputând respira. Buimac, s-a rostogolit şi s-a ridicat cu greu, rezemându-se de perete. A spart geamul şi după ce a inhalat puţin aer, s-a târît până la uşă, unde a început să bată puternic, cu toate forţele ce le mai avea. Bătea în disperare. Bătăile au fost auzite de un alt miliţian. Acesta a venit şi a deschis uşa. Omul a supravieţuit şi astfel s-a putut afla de folosirea acestei metode de exterminare la Galaţi. Şi câte alte metode n-au fost întrebuinţate pentru exterminarea deţinuţilor politici! Tot prin minuni vor fi descoperite şi altele, fiindcă mai există o justiţie împotriva barbariilor.

Unul căruia i s-a grăbit moartea la Galaţi a fost curajosul general de artilerie Petre Vasilescu, care, la insistenţele guvernului comunist pentru a-i obţine colaborarea, a răspuns: „Am albit luptând o viaţă-ntreagă pentru binele Ţării mele, iar acum la bătrâneţe nu-mi pot macula părul şi onoarea pentru o cauză cu care nu sunt de acord şi care nu este nici în vederile poporului român”.

Generalul Petre Vasilescu a fost arestat şi condamnat deoarece, prin articolele publicate în favoarea apărării pământurilor româneşti, s-a făcut vinovat de ostilitate împotriva trupelor eliberatoare ruseşti”. (N.n. – care în fond şi în fapt au subjugat 120 de milioane de locuitori dintr-o jumătate de Europă). Inscenându-i-se un proces, generalul Petre Vasilescu, în cursul dezbaterilor, a afirmat cu fermitatea şi cinstea sufletească ce-l caracterizau: „Basarabia şi Bucovina de Nord nu numai că sunt pământuri româneşti, a căror origine se pierde în negura istoriei, dar vor continua să rămână proprietatea Neamului românesc, oricât de puternice vor fi forţele ce se opun şi oricât de murdar ar fi caracterul celor ce susţin aceste forţe. Pentru apărarea acestor drepturi, am  camarazi şi prieteni care au murit, am alţii care alături de fraţii de dincolo de Prut, ca şi întreaga fiinţă românească, gem astăzi în închisorile şi lagărele de exterminare. Eu nu pot decât să fiu alături de ei, să-mi fac ultima datorie de solidaritate.”

Pentru această declaraţie, pentru această atitudine corectă, i s-a grăbit moartea acestui om minunat. Se spune că ar fi fost otrăvit prin medicamente puse în mâncare, în timp ce se găsea la izolare. Cunoscând metodele comuniste, şi mai ales având acolo un călău specializat (sanitarul Alexandru), această supoziţie nu este exclusă.

Generalul a fost omorît în anul 1959, iar familiei i s-a trimis un certificat de deces, motivat „din cauza unei broncho-pneumonii”. E posibil ca această asfixiere să fi avut loc în camera de gazare.
Alte sute de deţinuţi au cunoscut exterminarea la Galaţi, în aceleaşi condiţii. Printre ei se pot număra:Doru Butaru din Bucureşti, mort în anul 1959, cu două zile înainte de expirarea pedepsei de 10 ani pe care o executase, Dumitrescu, avocat din Turnul Severin, Buşilă, învăţător din lotul partizanilor din jud. Vrancea, şi Dumnezeu să-i ierte pe toţi ceilalţi, fiecare după numele lui.

Dintre miile de deţinuţi care au trecut pe la închisoarea de exterminare din Galaţi, menţionez o infimă parte:Asnavorian, avocat din Bucureşti, Bentoiu Aurelian, avocat din Bucureşti, Botez Sorin, Barais Alfons, inginer din Huşi, mort după eliberare din cauza condiţiilor închisorii, Botoc Constantin, din comuna Fântânele, jud. Iaşi, exterminat în anul 1960, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, trecut prin Piteşti, Evolceanu Nicolae, student, condamnat a doua oară, Holdiş Ion, locotenent din Bistriţa Năsăud, Hondrilă Teodor, Ganea Ion, student din Dâmboviţa, Ficher, Lăzărescu Dan, Nistor Dumitru, avocat din Timişoara, fost ministru   liberal, Simionescu  Gheorghe,   avocat   din   Galaţi, Remus Ilie, avocat din Galaţi, Strat Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, Zamfirescu Constantin Căteasca, fost ministru liberal, Vaşutean Wilhelm din Huşi.

La  Galaţi, printre categoriile de deţinuţi politici predominau naţional-ţărăniştii şi liberalii, brătieniştii şi cei tătărăscieni.

După 1958 s-a observat o oarecare îndulcire a regimului. Nu se mai bătea pentru orice lucru ce le năzărea miliţienilor. Se pedepsea cu izolarea pe bază de raport. Condiţiile la izolare erau destul de grele.

In acelaşi timp s-a înrăutăţit regimul alimentar, la care s-a adăugat inexistenţa asistenţei medicale. Mortalitatea făcea ravagii. Numai în lunile Ianuarie şi Februarie din anul 1959 numărul morţilor s-a ridicat la peste 70.

Deţinuţii, dându-şi seama că erau supuşi unei exterminări grăbite, au ripostat, obloanele de la ferestre care le luau lumina şi aerul, au început să zboare, în timp ce vocile muribunzilor au protestat în cor împotriva metodelor barbare.

Lumea din oraşul Galaţi s-a adunat în faţa închisorii. Curioşii au fost împrăştiaţi cu brutalitate. Greva foamei declarată de deţinuţii politici, în aceste condiţii disperate, nu a încetat până nu a venit o comisie de la Ministerul de interne.

In faţa celor constatate s-a hotărit transferarea tuturor deţinuţilor politici. în anul 1960, peste o mie de supravieţuitori din închisoarea de exterminare de la Galaţi au plecat la Botoşani.

(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III)