Remus Daneș – un tânăr plin de calități deosebite, un mare caracter

S-a nimerit însă ca, într-o minută de ghinion, să am „norocul” a-l avea vecin cu patul pe un câmpulungean, un fost coleg de liceu: Dumitru Fetitari. La liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulungul Bucovinei, cu mulţi ani în urmă activasem amândoi în „Frăţia de Cruce” şi eram în raporturi de mare prietenie.

Acest Dumitru Fetitari fusese arestat şi judecat într-un mare lot de legionari în frunte cu Barbântă (un tânăr frumos şi plin de energie fost coleg cu fratele meu, profesorul Emil Blănaru) şi cu Alexandru Laţiş pe care îl lăsasem la Aiud într-o stare de distrofie cumplită. Din acestă întâlnire mi-a rămas în amintire doar o frântură din următorul dialog, ca o mărturisire de credinţă:

– Ştii, Vasile că am stat la Aiud câteva săptămâni cu Remus Daneş… Îţi mai aduci aminte de el? Locuia la sora lui din Capul satului… doamna Bendela…

– Ştiu „uriaşul liceului…” Mi-l amintesc… Un tânăr plin de calităţi deosebite… Aşa l-am cunoscut eu … un mare caracter. Legasem şi o prietenie literară…

– Da, adevărat, un om de mare caracter. Numai că la ora la care l-am lăsat la Aiud, era de nerecunoscut… O epavă umană… Trecut prin camerele de tortură ale Securităţii, înfometat şi chinuit să declare, să mărturisească felul cum a organizat să lupte împotriva comunismului… Îţi închipui, la mărimea lui de uriaş, trecut prin înfometare şi supliciile comuniste, cum putea să se menţină, să arate…

Când ne-am despărțit mi-a spus doar atât: „Nu regret nimic, decât că mor şi nu înţeleg în ce măsură suferinţele şi jertfele pe altarul Patriei, jertfele noastre, vor fi înţelese şi vor constitui un imbold pentru cei care vor veni după noi…

– E interesant ce spui tu… că Remus Daneş vorbea despre moarte, că regretă moartea sa, fără a înţelege în ce măsură suferinţele şi jertfele pe altarul Patriei, jertfele noastre vor constitui pentru cei ce vin după noi un imbold… Spun aceasta pentru că în toamna anului trecut a vorbit foarte entuziast despre cum vom activa noi amândoi, în literatura scrisului.

Era la începutul lunii Septembrie 1949. În „duba” Securităţii care ne transporta la Jilava, de la Interne, printre cei aproximativ 30 de puşcăriaşi din dubă l-am descoperit pe Remus Daneş. Era în societatea arhitectului I.D. Enescu şi a inginerului Manciu de la Reşita. La Jilava am stat împreună câteva ore, până am fost repartizaţi la celule. Atunci mi-a povestit ce planuri are în legătură cu activitatea publicistică pe care intenţiona s-o desfăşoare după eliberare. Mai mult eliberarea o vedea sigur în cursul anului 1950.

– De fapt el a rostit un adevăr: s-a eliberat în primăvara anului 1950 printr-o veşnică pomenire…

– La despărţire Remus Daneş mi-a spus textual: „Dacă se întâmplă, admiţând prin absurd, să cadă unul din noi, cel care rămâne să-şi ia angajamentul că nu-l va uita pe cel căzut, să scrie despre el”.

Mai târziu, tot Aiudul va afla că profesorul Remus Daneş, „uriaşul liceului „Dragoş Vodă” din Câmpulungul Bucovinei, liceu patronat şi condus de un ilustru om de cultură, profesorul şi poetul Ion Biletchi-Albu, şi-a găsit sfârşitul în Zarca Aiudului, pe patul pe care s-a sfârşit ca un martir profesorul universitar Traian Brăileanu de la Cernăuţi.

A fost o veste care m-a întristat profund. Câteva zile orice speranţă m-a părăsit. Cu Remus Daneş parcă murise speranţele toate…

Încă nu ştiam că peste aproape jumătate de secol îmi va fi dat mie să scriu despre OMUL care murind, regreta că jertfa lui nu va fi înţeleasă, constituind un imbold pentru cei ce vin după noi.

Familia lui Remus Daneş va primi vestea morţii profesorului prin următorul act al penitenciarului Aiud:

„Puneţi în vedere familiei deţinutului Daneș Remus născut anul 1917, februarie 28 fiul lui… (indescifrabil) şi Aurelia că azi 10 / IV 1950 a decedat suferind de tuberculoză pulmonară. Directorul Penitenciarului, Farcaş Alex.”

Simplu şi tragic. Cumplit de tragic!…

Voi afla, mai târziu, că la arestare i s-a făcut acasă lui Remus Daneş, în comuna suceveană Mitocul – Dragomirnei, o percheziţie mai mult decât sălbatecă. Gealaţii lui Lazăr Popic din Suceava s-au dovedit demni de a fi „fruntaşi” în bătălia întrecerii socialiste a Securităţii lui Dulgheru şi a sângerosului general Nicolschi.

O mare parte din lucrările literare ale lui Remus Daneş au fost distruse, iar nu după multă vreme mama arestatului a murit, fiind astfel distrusă o familie de români. Cei care vin după noi să nu uite semnificaţia jertfei lui Remus Daneş, căzut pa altarul Patriei, jertfa acestui mare luptător împotriva răului comunist, decedat în Zarca Aiudului în ziua de 10 Aprilie 1950, nu suferind de tuberculoză, ci asasinat.

Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea! Remus Daneş!…

(Vasile Blănaru-Flamură, Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Vol. I, Editura Elisavaros, București, 1999, pp. 70-73)

Visited 27 times, 1 visit(s) today