Richard Wurmbrand – de la activist pentru comunism la „activist” pentru Hristos
Un om neobişnuit şi prin înfăţişare, dar şi prin comportare, care nu putea trece neobservat. Înalt şi mai voinic decît cei din jurul lui, la prima vedere părea că temniţa nu reuşise să-i degradeze fizicul. Aparenţele, însă, erau înşelătoare.
Întîmplarea făcea ca înainte de a-l fi întîlnit în Jilava, Wurmbrand să treacă tocmai printr-o perioadă mai blinda de refacere, primind şi o oarecare îngrijire medicală, ceea ce explica starea lui fizică mai bună. Supus capriciilor regimului penitenciar, care alterna periodic între unul de supravieţuire la limita inferioară aexistenţei şi unul de exterminare, închisoarea îi subminase şi lui sănătatea, ca atîtor altora. Cu toate că se întremase, Wurmbrand era bolnav de tuberculoză pulmonară şi osoasă. Si-a scos cămaşa şi mi-a arătat fistulele pe care le avea de-a lungul coloanei vertebrale, din care unele erau cicatrizate, dar altele încă supurau. Din momentul în care l-am cunoscut şi pînă a doua zi, cînd fiecăruia din noi Securitatea ne-a hărăzit o altă destinaţie, am stat mai tot timpul împreună.
Curiozitatea ce mi-a trezit-o la început s-a transformat repede într-un interes crescînd, la care în mare măsură a contribuit şi atracţia deosebită pe care o exercita asupra celor ce-l ascultau. Înzestrat cu darul vorbirii, părea născut să fie predicator. Simplu, dar cu eficacitatea argumentului logic, era oricînd gata să atace cele mi aride probleme teologice, fermecîndu-şi auditoriul. Vorbea cu însufleţirea celui care crede şi era convingător. Voi încerca să dau cîteva date biografice mai semnificative din viaţa lui Wurmbrand, aşa cum le-am aflat, parte de la el, parte de la alţii care l-au cunoscut, fie în închisoare, fie înainte.
Datorită vremurilor tulburi, a patimirii or şi suspiciunilor cu care eram confruntaţi, toate aceste date sunt inerent afectate de unele posibile inexactităţi, provenind chiar de la sursele de unde le-am colectat. Alte erori sau lacune sunt rezultatul efectului coroziv al timpului asupra memoriei. Voi înşira totuşi aceste amintiri, în nădejdea că se vor găsi alţii care să le completeze şi corecteze, ajutînd astfel la reconstituirea întregului adevăr.
Richard Wurmbrand s-a născut într-o familie de evrei din Moldova. Înainte de ultimul război mondial, tînărul Wurmbrand, înflăcărat de ideile comuniste, îşi părăseşte familia şi trece clandestin frontiera în Uniunea Sovietică, ţara visată. Urmează acolo cursurile unei şcoli de agenţi a Kominternului. I se confecţionează apoi o nouă identitate şi, sub numele de Georgescu, face cale întoarsă, tot clandestin, în România. Se stabileşte la Timişoara, unde îşi desfăşoară activitatea conform misiunii ce o primise şi înjghebează un nucleu de organizaţie comunistă. Siguranţa statului depistează existenţa organizaţiei şi procedează la o serie de arestări în rîndurile membrilor. Sunt cu toţii trimişi în faţa tribunalului. Principalul acuzat: Richard Wurmbrand, alias Georgescu, primeşte cea mai mare condamnare, doi sau trei ani. (Nu mai ţin exact minte.)
Se pare că acest prim contact cu închisoarea are o influenţă hotărîtoare asupra lui Wurmbrand. E un punct de cotitură care îi schimbă întreg cursul vieţii: Îl descoperă pe Dumnezeu şi renunţă la convingerile lui materialist-atee!
Eliberat înainte de expirarea termenului pedepsei, se botează, convertindu-se la religia lutherană. Mai mult, chiar, îşi urmează chemarea şi devine pastor. Herbert Silber (Belu), vechi comunist din ilegalitate, condamnat în lotul Lucreţiu Pătrăşcanu, dar rămas mai departe fidel convingerilor lui marxiste, mi-a dat o altă explicaţie a acestui episod din viaţa lui Wurmbrand. Pretindea că, odată arestat de Siguranţă, Wurmbrand îşi denunţase tovarăşii şi devenise agent informator al poliţiei „burgheze”. Cît despre convertirea lui la creştinism, Belii Silber susţinea că nu era decît o farsă şi nu-l scotea din „şarlatan şi cabotin”, recunoscîndu-i şi unele calităţi: inteligenţa, şi talentul de vorbitor.
„- A fost tot atît de bun agitator comunist, pe cît este acum de bun predicator creştin. Un perfect demagog!” îmi spunea Silber, în celula din Piteşti, în care am stat împreună. Prima parohie, în Bucureşti, a pastorului Wurmbrand a dat şi ea loc la multe discuţii, provocînd rumoare şi, uneori, chiar agitaţie în jurul ei. Pastorul îşi propusese să propovăduiască Evanghelia printre necredincioşi, dedicîndu-se cu pasiune misiunii de creştinare a evreilor. Ca atare, şi-a început activitatea chiar în ghetoul oraşului, în cartierul Dudeşti-Văcăreşti, unde şi-a deschis biserica. În ciuda opoziţiei evreilor habotnici, neliniştiţi de apariţia acestui intrus în mijlocul lor, Wurmbrand nu s-a lăsat abătut din drum de zarva pe care a stîrnit-o, ducîndu-şi munca de răspîndire a cuvîntului lui Cristos, cu neobosită rîvnă şi perseverenţă mai departe. Biserica lui era tot mai plină şi predicile lui tot mai ascultate, ceea ce făcea să crească şi animozităţile în sînul comunităţii evreieşti, de multe ori în faţa parohiei iscîndu-se chiar certuri şi manifestaţii gălăgioase în rîndurile asistenţei, între primii lui prozeliţi şi foştii lor coreligionari. Se pare că roadele operei lui misionare au fost -cîteva sute de evrei creştinaţi. Şi acum, citez din nou cuvintele lui Belu Silber, cu privire la activitatea lui Wurmbrand, în acea perioadă:
„- N-a fost decît sămînţă de gîlceavă în mijlocul evreilor din Dudeşti.”
La izbucnirea războiului, legile de discriminare a evreilor îi excludeau, ca nedemni, de la serviciul militar, şi deci de la mobilizare şi trimitere pe front, în schimb erau recrutaţi pentru munci obşteşti, obligatorii, iar în unele cazuri erau internaţi în lagăr. Mai mulţi evrei mi-au vorbit despre nenumărate astfel de cazuri, pentru care Wurmbrand s-a zbătut şi a reuşit să obţină de la autorităţi să fie lăsaţi acasă. Faptul mi-a fost confirmat şi de preoţi romano-catolici, printre care episcopul Schubert. De multe ori, în astfel de situaţii, cînd prin relaţiile lui nu-şi atingea scopul, Wurmbrand apela la intervenţia organizaţiilor catolice pe lîngă autorităţi sau chiar la prelaţii catolici, pentru a uza de influenţa lor personală pe lîngă diverse personalităţi ale regimului, pe care le cunoşteau. Mi s-a povestit că întreţinea legături similare şi cu Patriarhia, pentru a obţine şi sprijinul ei, în munca lui neobosită de ajutorare a celor năpăstuiţi. Versiunea lui Belu Silber era alta:
„Un escroc! Fiind omul de încredere al poliţiei, nu avea nici o dificultate să obţină scutirea de muncă sau de lagăr a cîte unui evreu, căruia, în schimbul acestui serviciu, îi cerea să se creştineze. Nu era operă dezinteresată de caritate creştină, ci afacere ordinară şi şantaj!”
La sfîrşitul războiului, ocupaţia sovietică a schimbat radical situaţia în ţară. Toţi cei care mai înainte fuseseră certaţi cu legea, indiferent dacă din motive politice sau penale, căpătau acum roluri de conducere în toate sectoarele de activitate şi erau asmuţiţi asupra a tot ce putea să reprezinte un punct de sprijin pentru un popor supus lipsurilor, jafului trupelor sovietice şi deznădejdii. Figurile mai reprezentative ale vieţii publice, personalităţile politice şi de cultură, ca şi instituţiile de tradiţie naţională au devenit ţinta acestor oameni fără căpătîi, dispuşi să facă jocul ocupantului, de destrămare a societăţii româneşti. Pe lista campaniei de distrugere care s-a dezlănţuit, biserica era un obiectiv de frunte. Toate cultele erau supuse presiunilor şi îngrădirilor de tot felul, dar mai ales cele ce-şi aveau rădăcinile în străinătate, în lumea liberă, dădeau cel mai mult de furcă noilor stăpîni. Pastorul Richard Wurmbrand continua să se ocupe de parohia lui şi de ajutorarea celor prigoniţi, la fel cum făcuse şi înainte de venirea ruşilor.
Cataclismul care răsturnase lumea în jurul lui nu-i schimbase cursul vieţii. Se consacra cu aceeaşi pasiune şi energie activităţii lui. Numai victimele persecuţiilor şi prigoanelor de acum, cărora încerca să le uşureze suferinţele erau altele. Episcopul Schubert mi-a povestit despre relaţiile pe care biserica catolică le-a avut în acea perioadă cu Wurmbrand şi cît de fructuoasă a fost colaborarea cu el, în slujba oamenilor aflaţi în suferinţă sau în pericol.
Venise rîndul bisericii catolice să recurgă la serviciile lui Wurmbrand, care nu a pregetat să-şi dea concursul la salvarea a nenumăraţi saşi şi şvabi de la deportare în U.R.S.S. Cu toate că trimiterea membrilor celor două grupuri etnice germane din România la aşa-zisa muncă de reconstrucţie pentru repararea distrugerilor provocate de război în Uniunea Sovietica, urma să se facă după prevederi care stabileau criteriile exacte de selecţionare a lor, aceste dispoziţii nu erau respectate. Abuzurile şi samavolniciile se ţineau lanţ, fiind ridicaţi de la casele lor oameni bolnavi, bătrîni sau tineri sub vîrsta prevăzută, precum şi femei cu copii încă sugari, categorii exceptate de la deportare. Cum majoritatea preoţilor romano-catolici erau ei înşişi de origine germană, în nişte vremuri cînd se practica o adevărată vînătoare împotriva a tot ce era german, posibilităţile lor de intervenţie în favoarea nedreptăţilor erau limitate şi prea puţin eficiente. înschimb, lui Wurmbrand i se deschideau mai uşor/ uşile. Nu numai datorită perseverenţei care îl caracteriza. Wurmbrand mai uza şi de relaţiile lui evreieşti, deosebit de preţioase în acea vreme, cînd multe poziţii cheie se aflau în mîinile evreilor. Un alt atu care îl avantaja era faptul că vorbea limba rusă, cu care pătrundea pînă în birourile administraţiei şi comandamentului sovietic, intervenind cu neobosită stăruinţă pentru a obţine satisfacţie. Episcopul Schubert nu avea decît cuvinte de laudă pentru sprijinul dat de Wurmbrand acţiunii bisericii de salvare de la deportare a multor familii germane din România. Cea mai spectaculoasă acţiune a lui Wurmbrand, de care mi-au vorbit nenumăraţi preoţi, cu care am stat în închisoare, a avut loc în 1945.
În acel an, regimul a convocat un „Congres al cultelor”, care s-a ţinut în incinta parlamentului. Au participat cîteva mii de reprezentanţi ai clerului tuturor cultelor, veniţi din toate colţurile ţării. Au fost prezenţi: preoţi, episcopi şi mitropoliţi, ortodocşi şi catolici, pastori protestanţi şi predicatori sectanţi, rabini şi muftii şi hagii mahomedani. Patriarhul a binecuvîntat adunarea, iar primul ministru, Petru Groza, a ţinut cuvîntarea de deschidere. Lîngă el se afla şi Burducea, ministrul cultelor, despre care se spunea că era un fost preot răspopit.
A urmat parodia unui congres, cum numai comuniştii au specialitatea să monteze. Groza a vorbit despre rolul bisericilor în noua organizare a statului, după care s-au succedat vorbitorii din partea clerului. Toţi şi-au ţinut cuvîntările după acelaşi şablon, fiecare exprimînd în esenţă dorinţa de a coopera cu guvernul; unii din motive de oportunitate politică, sperînd să salveze astfel ce se putea salva pînă la venirea unor vremuri mai bune, alţii din oportunism pur şi simplu, urmărind să intre în graţiile noilor stăpîni. Teroarea dezlănţuită dăduse roadele scontate de regim: declaraţii publice de supunere şi colaborare. Cît de sincere erau declaraţiile, nu conta! Scopul propagandistic era atins, spre satisfacţia guvernului şi sub privirea părintească a lui Stalin, din portretul care domina asistenţa. Din cauza lui Wurmbrand, însă, o altă condiţie dorită de guvern n-a fost îndeplinită de congres: a lipsit unanimitatea! O bună parte din vorbitori se perindase prin faţa auditoriului din sală, cînd ‘S-a înscris şi pastorul Wurmbrand la cuvînt, ca reprezentant al „bisericii misionare suedeze” şi al „Consiliului ecumenic al bisericilor”.
Primele fraze de introducere nu prevesteau o cuvîntare deosebită de cele ţinute pînă la el. Pe măsură ce intra însă în subiect, lumea a început să fie mai atentă. Wurmbrand insista tot mai mult asupra menirii bisericii de a activa pe tărîm spiritual, scoţînd în evidenţă contradicţia în care se găsea, cu tendinţa de a îndruma oamenii spre viaţa sărăcită şi stearpă a materialismului, în sala congresului s-au stîrnit murmure…
Cînd, în concluzie, Wurmbrand a arătat incompatibilitatea bisericii lui Cristos de a colabora cu regimul marxist-ateu, în sală s-a produs vacarm. Aplauzele celor care gîndeau ca el, dar nu avuseseră curajul s-o spună, se amestecau cu apostrofările celor ce-l dezaprobau sau poate voiau numai să fie văzuţi protestînd. A fost singurul incident care a tulburat lucrările congresului şi i-a făcut pe unii delegaţi să-şi piardă controlul şi să-şi părăsească pentru un scurt moment atitudinea docilă ce şi-o impuseseră. Iar pastorul Wurmbrand a fost singurul participant la congres, care a avut curajul să arunce în plină adunare această sfidare regimului, respingînd, în gura mare, orice colaborare. După cîteva luni, a venit şi replica. Wurmbrand a fost arestat. Pretextul a fost altul: înaltă trădare! O mare parte din foştii participanţi la Congres aveau şi ei să-l urmeze în închisoare, indiferent de atitudinea pe care o avuseseră în acel for.
***
Am relatat cîteva episoade din viaţa lui Wurmbrand, care mi-au fost povestite în închisoare. M-am limitat la cele ce mi s-au părut mai semnificative şi care prezentau o mai mare garanţie de autenticitate. Consider că aprecierile celor cîtorva preoţi catolici, ale unor legionari, ca şi ale lui Herbert Silber reflectă cele mai serioase şi argumentate opinii pe care le-am auzit despre Wurmbrand, exemplificînd totodată cele două poziţii, pro şi contra, pe care se situau deţinuţii cînd se vorbea despre el. Am lăsat deoparte, ca nefondate, părerile izvorîte din prejudecăţi, ale celor care nu-i acordau pastorului Wurmbrand nici un credit, numai fiindcă era evreu sau de religie protestantă, sau fiindcă fusese comunist şi ateu în tinereţe.
(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele)