Rugăciune. Căinţă pentru Neamul meu

Din Cronica menirii noastre strigă

Răscoala Neamului făcut milog,

De lanţul care nu ne vrea verigă.

 

Iisuse, pentru neamul meu mă rog

Să-i dai a păcii Tale răzbunare,

Ca leac în cugetul ajuns olog.

 

Făcutu-ne-am gunoi zvârlit să-l care

La Poarta lumii marile Imperii,

Flămânde de-a nimicului mâncare.

 

Nădejdea mea plăpândă să n-o sperii

Când se anină de frumoasa clipă

Spre care gem din smârcul de mizerii.

 

Abia o-ntrezărim, se înfiripă

Din mila Ta în cugetul rănit

De-a neruşinii crâncenă risipă.

 

Răbdarea Ta-ndelungă ne-a sfinţit,

Îndemnul îndrăznelii ce avem

De-aţi cere Îndreptar desăvârşit.

 

Căderea noastră-n neguri şi blestem

Ne-am răsădit-o-n strămoşeasca glie

Străine-nverşunări care se tem

 

Că spovedirea noastră va să fie

Luminii Tale sfeşnic de hotar,

Slujindu-Ţi a Iubirii-mpărăţie.

 

Prea bunule Iisuse, vreau să ar

Înduplecarea Ta spre Neamul meu,

Să-i crească-n cuget numai grâu de Har!

 

De aici o altă grijă nu mai vreu

Să-mi poticnesc îndurerata vrere,

Pân-ne-om întoarce toţi la Dumnezeu.

 

Tot sângele străbun din noi îmi cere

În numele strămoşilor să strig,

Scularea tuturora din cădere!

 

Topit de Sfântul Duh, al morţii frig,

Să facă Nemuririi moartea loc.

Când suliţa căinţii-n piept mi-o-nfig.

 

Cuprinsul graiului smerit mi-l coc

Pe-a Neamului batjocorită vatră,

De veneticii cari îi fură foc.

 

Cu el mă rog, când ucigaş ne latră

Trufia-mpărăţiilor de lemn,

Zidindu-i Ţelul pe-a-vierii Piatră.

 

Pe urma milei Tale îl îndrum

Din Îndumnezeire dor să pască

Iisuse, iartă-i moartea de acum.

 

Noi n-am pus binecuvântării nume

Şi-n prietenie n-am pus vicleşug,

Vrând omenia Ta să ne-nfrăţească.

 

Stihiile pământului nu fug

Din slujba ce ne-ai rânduit-o mamă,

Ci ard cu ea pe-al inimilor rug.

 

Din focul lor Poporu-ntreg Te cheamă,

De mâinile oloage să ne-apuci

Când urlă iadu-n porţile-i de-aramă.

 

Închide-le cu Cheia Sfintei Cruci

Şi Poarta Veşniciei ne-o deschide,

În slava Ta cerească să ne duci.

 

Trecând peste balauri şi aspide,

Ne răstignim cu Tine-n Sfântul Post,

Că prea spurcată moarte ne ucide.

 

Prea am uitat uşor tot ce am fost

Şi tot ce-n lume ne-ai menit a face,

De când ne-am stins al razei Tale rost.

 

Iisuse, plâng ogoarele sărace

Şi toate visurile Ţării plâng,

De când în lanţuri Neamul nostru zace.

 

Şi-a ridicat urgia braţul stâng

Şi-şi şterge pumnul lângă scăfârlie,

Rânjind când închisorile ne frâng…

 

(Aiud, 6 Martie 1949)