Rugăciunea care „strică” la cap
Eram patru deținuți într-o celulă, la parter, în penitenciarul de la Aiud. Componența era pr. Iustin Pârvu, moș Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai și eu, Pătrașcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai și o zi mâncai, în celule de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos și în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare și părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos și al Bunei Vestiri, pe care le știam toți pe dinafară.
Aceasta se întâmpla în Ajunul Crăciunului. În timpul sărbătorilor paza în jurul celularului era dublă. Alături de celula noastră, tot la parter, se aflau pr. Cărăușu Adrian și un student în anul IV la Teologie la Iași, Eugen Măgirescu, care avea și studii de drept. În timp ce noi făceam acatistul, eram în rugăciune, alături de noi, cei doi cântau „Colindele de Crăciun” ale lui Radu Gyr. Barabaș, unul dintre temnicerii care făceau patrulă în jurul celularului, auzind cântând a numărat celulele de la colțul celularului până la celula noatră, greșind numărătoarea cu o celulă, și deschizând ușa ne-a întrebat răstit de ce am cântat. Eu, care eram lângă ușă, i-am spus că nu am cântat, să întrebe în dreapta sau în stânga, în sus sau în jos. Întrebând de trei ori a închis vizeta și a plecat. A revenit peste câteva minute cu șeful de secție, unul din cei doi frați Biro care au omorât mulți deținuți călcându-i în picioare. Și Biro și Barabaș erau din același neam de dincolo de Tisa, veniți din Uralii Altai, din Câmpia Panonică. Biro nici n-a mai discutat cu noi, ci ne-a făcut semn arătându-ne direcția „celula neagră” unde ne-a ținut până la masa de prânz. Când vine ajutorul lui Biro, acesta ne trimite în celula noastră. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. După două zile suntem izolați toți patru în celule separate, la regim sever, Barabaș făcând raport că am cântat în celulă, deși noi nu cântasem.
La una din celule a fost izolat părintele Iustin și moș Cocâlnău, la cealaltă eu și Mihai Lungeanu. Moș Cocâlnău era bătrân și bolnav, fusese șeful controlorilor de tramvai de la Iași, familia îi era toată în închisoare (soție, fiică și băiat). Acesta în celulă stătea numai în pat, fiind bolnav. Avea în mâini niște pastile pe care le trecea din una în alta fără să spună nimic. Învățând „rugăciunea inimii” de la părintele Iustin Pârvu, după trei săptămâni mă cheamă la patul lui și-mi spune că s-a stricat la cap, deoarece și în somn spune rugăciunea. Eu, zâmbind, i-am răspuns:
– Bine ar fi, moșule, să mă stric și eu la cap spunând zi și noapte rugăciunea inimii (lui Iisus), „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.
Dacă în prima fază am crezut că moș Cocâlnău o să moară la izolare, ne-am dat seama că Dumnezeu a vrut să fie izolat cu pr. Iustin Pârvu, care l-a întărit cu rugăciune și cu cuvinte de îmbărbătare. După două săptămâni de izolare moș Cocâlnău a revenit în celula de unde a plecat.
(Pr. Vasile Pușcașu – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire; pag. 27-29)
