Rugul Aprins și temnița
Pentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârșitul războiului al doilea mondial și ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată țara românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluția din luna Decembrie 1989.
În acești ani grei, în obștea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 de călugări și frați, din care o parte studenți la diferite facultăți din București, iar altă parte lucrători la Atelierele de obiecte bisericești, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte și de ceva mângâieri și anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi din paiantă, cu cele actuale din beton armat și cărămidă aparentă și s-a spălat și restaurat pictura interioară a bisericii.
Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserică în restaurare, și umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul Aprins, expresie biblică, din Exod 3, 2-5.
Rugul aprins, care ardea și nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparține părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe legate de acest subiect.
Între conferențiari se numărau mai multe personalități proeminente din viță cultural-religioasa de atunci, între care părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhim. Benedict Ghiuș, părintele arhim. Vasile Vasilachi, starețul de atunci al Mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.
Conferințele aveau caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus și practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinții pustiei, părinții filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri și sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul și mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel sfințit de la Tismana, starețul Vasile de la Poiana Mărului, sfântul Paisie Velicicovschi, paisianismul, starețul Gheorghe de la Cernica și practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă.
Conferințele se țineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezența multor credincioși, între care mulți studenți de la diferite facultăți. După conferință, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferențiarul sau alții, bine informați, din sală. Sub forma aceasta se fixa în mintea auditorilor, subiectul conferinței.
Paralel cu aceste conferințe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele șapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie și Utrenie și tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradițional, marțea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografică a Liturghiei, joia prezentarea mistică a Liturghiei.
Cu toată schela care era în biserică și în exterior, pentru construcția actualelor turle, cu tot ateismul și dușmănia care se propagă în Capitala și în țară, verbal și în presă, cu toată sărăcia și foamea care se întindea pe toate plaiurile țării, totuși biserica era plină de închinători și ascultători, care primeau cu înțelegere și evlavie tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulâghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiați din Rusia, cu armatele germane în retragere și găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după Vecernia de după-amiază, lua și el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în romană pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoștea bine și româna și rusa, și cu ajutorul lui înțelegeam bine ce ne spunea părintele Ioan.
În aparență un om obișnuit, blond, cu ochii albaștri, cu barbă mică și rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugător autentic al Rugăciunii lui Iisus și un foarte bun cunoscător al Sfinților Părinți, un fel de Părintele Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul revoluției din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidați, tineretul, între care și fratele Ioan de atunci, au fost arestați și duși pe la munci socialiste forțate iar mai târziu întemnițați. Povestea frumos și emoționant o mulțime de întâmplări din viața lui și din viața compatrioților săi.
Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat neîncetat. De mulți ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, și se ruga și când vorbea și când slujea, când mânca și când mergea. Rugăciunea pentru el era ca și respirația. Și în somn se ruga.
O știu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine și-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoștințe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci și în viața multor credincioși, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunoștea bine.
În ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viață și întemnițat la Odesa, iar fratele Leonte deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte poștală care încheia cu Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulți ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamțu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ în numele Rugului Aprins.
Între timp, primeam știri triste despre suferințele deținuților de la Canalul Dunare-Marea Neagră și despre atrocitățile tineretului studențesc întemnițat la Pitești.
N-a trecut prea mult, până în iunie 1958 când am fost arestați și noi, care activasem în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploiești, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări și frați, pictând în frescă biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru și el al Rugului Aprins.
Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram șaisprezece deținuți, făcând parte din „organizația Rugului Aprins”.
Între noi și cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, inițiatorul așa zisei „organizații”, părintele arhim. Benedict Ghiuș, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu și fiul său șerban student la litere, doctorul și poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenți la diferite facultăți din Capitală, arhimandriții și frații Vasile și Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup întemnițați la Gherla.
După procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoare de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluția din 1989, asupra vieții din închisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferințele celor întemnițați, dar una este să citești despre suferință și alta este să o trăiești.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulți, între care bătrâni și bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare își făcea necesitățile mari și mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi și noapte și mereu supravegheat prin vizeta, că nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o știre sosită din afară, de la cei de curând intrați în penitenciar. Alții, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un bețișor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărți, fără ziare și fără hârtie de scris, totuși, cu ajutorul alfabetului Morse și scrisul pe talpa bocancului, unii învățau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola sfântului Iacob.
Mâncarea puțină, slabă și mizerabilă, lipsa de aer, nemișcarea, făcuse din bieții deținuți niște ființe albe-albăstrui, ca niște stafii, slăbiți pe dinafară dar tari pe dinăuntru cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuși, mulți și-au încheiat viața aceasta pământească, între care și părintele Daniil, inițiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanțuri, în cei 25 de ani de temniță grea.
După patru ani de viață de celulă, într-o bună zi, culeși de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare și încuiați pe dinafară, am fost transportați la colonia Salcia din Bălțile Brailei. S-au mai încărcat și alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colțuri cu soldați înarmați. Eram mulți. Mai târziu am aflat că eram o mie de deținuți. Dintre noi o sută eram preoți. Ne-am instalat fiecare pe la păturile noastre. Din Rugul Aprins era părintele Bendeict Ghiuș, părintele Roman Braga și eu, care scriu acestea. Ceilalți vinovați erau duși prin alte colonii, la muncile de primăvară.
A doua zi dimineață, încolonați câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prășit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziți de milițieni. Slăbiți cum eram, abia mișcam sapa. Când eram la celule n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici muncă forțată. N-aveam voie să ne mai odihnim, sprijrnindu-ne în sapă ca de obicei. Trebuia să prășim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu te mai ajutau puterile sau neputințele. Milițienii, în jurul nostru, ca niște foști vătafi boierești, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz masa era mai bună și mai îndestulătoare decât la celula. După o oră, în care intra masa și puțină odihnă, iarăși la sapă. Seara, încolonați câte cinci, făceam calea întoarsă la dormitor.
În baraca lungă și largă, cu pături suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopții aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din noi aer curat.
Așa ne treceau zilele săptămânii.
Duminica nu lucrăm. Era zi de odihnă. Sub aceeași pază a soldaților înarmați, de la cele patru colțuri ale curții cu gard ghimpat, deținuții umpleau curtea în grupuri de câte cinci-șase-zece persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se țineau un fel de predici ori cuvinte de folos și de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca niște mici bisericuțe cu preoți și enoriași.
Între timp aveau loc faimoasele percheziții. O droaie de milițieni goleau dormitorul și în timp ce toți deținuții erau scoși afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele și micile boccele ale deținuților. De obicei nu găseau nimic interzis, totuși deținuții intrau în panică.
Am lucrat pe rând la toate muncile agricole și la reparația digului din apropiere. Același regim de muncă forțată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară și anumite cărți și ziare în colonie; în serile după ce veneam de la muncă și în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.
Trecuseră mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind și vara și iarna în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriașă a cerului.
Aici, ca și în viața de celulă, afară de ochii necruțători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de dușmănie, ne veghea zi și noapte Ochiul cel atoate văzător și inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne venea răbdarea și pacea, care ne-a însoțit de-a lungul celor mai bine de șase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, în iulie 1964.
(Pr. Sofian Boghiu, „Rugul Aprins și temnița” în Vestitorul Ortodoxiei, 1996)