„Să mai văd soarele o dată…”. Din mărturisirile unui deținut

Publicăm mai jos textul integral al interviului luat de doamna Gabriela Defour, la începutul anilor ’70, preotului Popescu (prenumele nu i s-a reţinut), fost „coleg” de celulă la Aiud cu autorul „Ultimelor sonete…”. Redarea s-a făcut fidel, folosindu-se, după caz, parantezele drepte, ce inserează propoziţii şi cuvinte în locul celor neinteligibile din casetă sau care, lipsind, trebuiau rostite pentru ca sensul să fie cât mai corect. În prima parte a benzii, netranscrisă, P. recită demonstrativ din Voiculescu, dovedind că, în închisoare, deţinuţii îi memorau versurile.

G.D.: Cât aţi fost în preajma tatii, părinte, v-a povestit ceva?

P.: Mi-a povestit, mi-a povestit ce stupoare s-a produs la proces: „Mă apăra un coleg de-al fiului meu – zice şi când îl văd în instanţă cu o carte groasă: «Poftim, doctorul Voiculescu tradus în limba rusă, între Eminescu şi Bacovia!». În momentul acela toată lumea din sală a avut impresia că mă achită, toată lumea credea sigur că mă achită. Au vrut însă să mă condamne”. Mi-a povestit multe… mi-a povestit cum se ducea la Zaharia Stancu, la Victor Eftimiu [care-l îndemnau]: „Scrie, mă Vasile, scrie ceva în genul ăsta!”¹. „Lasă, că scrieţi voi, nu mai scriu şi eu!”.

Vă mărturisesc că n-am întâlnit om mai cult ca doctorul Voiculescu, în toate domeniile, în toate domeniile… Am discutat teologie, ştia teologie nu glumă, un om de o cultură extraordinară, extraordinară! În fiecare sâmbătă seara: „Părinte, ştii ce ai de făcut?!”. „Da, domnule doctor!”. Să-i pui mâinile pe cap şi să fac slujba.

G.D.: Da?

P.: „Crede-mă, părinte, că acum mă culc liniştit, mă culc liniştit!”, îmi spunea. Când ne-am despărţit, a fost tragică despărţirea, pentru că ne-am mutat repede. Asta e în închisoare, domnule, ăsta e adevărul! Te mută de colo-colo, dar am avut norocul să stau cu dânsul, într-o cameră, zece luni, zece luni de zile! Atunci când nu mai putea merge.

G.D.: L-aţi ajutat mult…

P.: Nu poţi uita anumite momente. Ne scotea şi pe noi, la o săptămână-două, într-un solar, afară, câteva minute. Dânsul nu putea merge, sigur că da! „Părinte – zice -, aş ieşi şi eu, să mai văd soarele o dată…”. Noi nu vedeam soarele, eram într-un întuneric permanent. „Domnule doctor, las’ că vă iau eu!”. L-am luat în braţe, l-am dus afară, l-am aşezat jos în solar şi noi ne plimbam. Atunci am avut un scandal… m-a pedepsit un nenorocit de sergent major. Se duce la dânsul: „Mai trăieşti, mă, mai trăieşti? şi-i dă cu cizma. „Mai trăiesc, domnule sergent major!”. „Tinere sergent major – îi zic -, cum daţi cu cizma, aşa, într-un om bătrân? Nu ştiţi cine este dumnealui, nici nu puteţi să ştiţi vreodată, dar trebuie să-l înţelegeţi!”. Şi mi-a spus [V.V.J un lucru: „Părinte, de-om scăpa odată de-aicea – făcusem câteva poezii dedicate familiei -, eu, doctorul Voiculescu, ţi le public, eu ţi le public, dac-o da Dumnezeu să mai scăpăm!”.

Îi părea rău, ţinea foarte mult la sonetele lui Shakespeare, la „prelucrările” alea pe care le-a făcut. Am auzit că s-au publicat.

G.D.: Mare valoare, mare succes!

P.: Nu ştiu cum să fac să pun mâna pe ele, fiindcă foarte mult le preţuia.

G.D.: Chiar sunt de mare valoare, recunoscute.

P.: De o excepţională valoare, excepţională valoare… Doamnă Defour, dânsul aşa de mult ţinea la aceste sonete, încât îi era frică să nu se piardă, îi era frică să nu se piardă. Mi-a spus că un manuscris era la ăsta care-i pă-n India.

G.D.: Scrima, Andrei Scrima².

P.: „Am în siguranţă şi aici, în ţară, unul” – zice -, şi probabil a fost la domnul doctor Voiculescu, feciorul.

G.D.: Dar îl ridicase securitatea.

P.: Domnule, dacă nu le-ar distruge, cred c-ar fi nenorocire!

G.D.: Nu le-au distrus.

P.: Ştiu şi de ceas, s-o fi găsit? Avea un ceas de care-i părea rău. Era de la Regina Maria.

G.D.: Da, s-a găsit, s-a găsit! Părinte, v-a spus ceva interesant când l-aţi întrebat ce a iubit mai mult în viaţă?

P.: Mi-a dat un răspuns… „Domnule doctor, ia spuneţi-mi mie, cinstit: ce v-a dat mai multă satisfacţie în viaţă – poezia sau medicina?”. „Părinte, nici una, nici alta: familia!”. Asta i-a dat cea mai mare satisfacţie. Am rămas trăznit. Eu mă gândeam: medicina sau poezia. „Nici una, nici alta”, auzi? „Familia mi-a dat cea mai mare satisfacţie !”³

G.D.: A murit în nişte chinuri, cum nu vă pot descrie… Un an de zile a ţipat, a surzit, i-au făcut prea multă canamicină.

P.: Şi pe mine canamicina m-a surzit.

G.D.: Da, dar el nu mai auzea nimic, nimic… Îi scriam.

P.: Doamnă Defour, după ce mi s-au prăpădit şi soţie, şi copil, am căzut eu bolnav, greu. Am stat un an şi jumătate la sanatoriu şi nu mă puteau trata cu nimic, fiindcă aveam rezistenţă la toate antibioticele. Mi-au făcut atunci rivampicin asociat cu canamicină, şi am surzit.

G.D.: Dar nu de tot, n-aţi surzit ca tata?

P.: Mai aud, mai aud puţin cu dreapta. Şi-acum, când m-oi interna pentru operaţie la ochi, să vedem, îmi pot face şi ceva la urechi, dacă nu, să-mi iau pâlnii de-alea acustice…

G.D.: [Ce ne mai puteţi spune despre tata?].

P.: Că era bătrân şi ne povestea din trecutul dumnealui.

G.D.: Nouă niciodată nu ne-a povestit.

P.: Ne-a povestit, doamnă, ne-a povestit despre conflictele cu unii tipi ca Victor Eftimiu. „Băgăreţul” ăla de albanez – cum îi zicea – îi scoase de pe afiş o piesă de-a dumnealui, şi lucrul acesta l-a supărat tare.

G.D.: Telefon nu aveţi pe-acolo, prin preajmă?

P.: Poftiţi?

G.D.: Telefon nu aveţi?

P.: Nu, n-am! Eu am stat la o soră a mea, la Videle, care a murit acuma. În sfârşit, mai stau, să vedem cât oi mai sta, pe-aicea…

G.D.: Şi cine vă îngrijeşte?

P.: Suntem doi bărbaţi singuri, eu şi cumnatul meu. Ce să fac? Mai am un băiat, care e nenorocit şi el, cu un singur plămân, i-au făcut vreo cinci operaţii.

G.D.: [Să revenim la tata].

P.: Zice: „Dac-oi muri pe-aici, părinte, sunt aranjaţi copiii. Am o mare mulţumire sufletească că fata mai mică – dumneavoastră sunteţi? – a încăput pe mâini bune. Ginerele meu e un om de toată isprava, un om extraordinar, în special muncitor. Ştiu că fata mea n-are să moară de foame. El e în stare să muncească şi la lopată şi tot îşi câştigă pâinea, chiar dacă l-ar da afară din toate părţile.”

G.D.: Aşa este! Şi mi se pare că vă spunea că-i e dor de fetiţa mea, Daniela.

P.: Fetiţa mică? Da, da! Multe amintiri mă leagă de doctorul Voiculescu…

G.D.: O să ne mai vedem, o să vă căutăm. Dacă n-aveţi telefon, vă scriem. Sunteţi pensionar, vă mai întrebăm de sănătate…

P.: Vedeţi, când apar din tipăriturile astea [ale lui V.V.], mă interesează şi pe mine…

G.D.: Cum să nu!

(V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor – 2013, ediție îngrijită de Alexandru Oproescu, Editura Alpha MDM, Buzău, 2012, pp. 25-28)

---

1. Fireşte, „genul ăsta” nu putea fi altul decât aşa-zisul „realism socialist”!

2. P. face o confuzie: Scrima nu primise de la V.V. întreg ciclul, ci doar un carnet cu sonete religioase (Comunicare: G. D.).

3. Interesant, vezi şi „Articole, comunicări, documente V. Voiculescu”, vol. 2, Buzău, 1979: „Ne aflam într-o societate animată, când un amic al tatii îl întreabă: «Domnule doctor, ce v-a dat mai mari satisfacţii în viaţă – poezia? arta? muzica?». El a răspuns scurt: familia!, deşi faţă de noi copiii fusese mai puţin… familist” („În intimitate. Ipostaze inedite”. Interviu luat de noi doamnei Gabriela Defour şi microinterviu cu Dr. Radu Voiculescu, reproduse aici, p. 15-20).

Notă 2012: Gheorghe Penciu (autorul cărţii „Medici în recluziune”, 2001), şi el printre cei care au stat în celulă cu Voiculescu la Aiud, face o rectificare: preotul din Teleorman se numea Ionescu Iorgu, nu Popescu, însă faptele relatate sunt reale.