Schitul Stejaru vegheat de duhul preotului martir Aurel Lazarov

O zi în care am pornit la drum fără să ştiu exact destinaţia m‑a surprins în Dobrogea învăluită în ceaţă, iar vânturile acelea seci nu s‑au dezminţit nici de această dată, ţintuindu‑mi privirea într‑o interminabilă întindere pustie. După ce am urcat pe drumul de ţară, destul de anevoios de altfel, am trăit bucuria de a mă trezi în faţa unui contur care uneşte cerul cu întinderea pustie, iar peste toate acestea se înalţă maiestuos Schitul Stejaru. Într‑o astfel de zi se pomenea un martir al temniţelor comuniste, părintele Aurel Lazarov, fiu al locului, care a sfârşit în temniţele comuniste după 12 ani de ocnă, perioadă în care a împărţit celula cu părintele Stăniloae şi cu alţi doi aleşi ai Domnului pe pământ românesc, duhovnicii Arsenie Papacioc şi Justin Pârvu. Preotul dobrogean a fost evocat de familie, alături de arhimandritul Andrei Tudor, protosinghelul Maxim Vlad, preotul Gheorghe Niculescu şi credincioşii din Stejaru şi din împrejurimi.

Carapelit‑Bair, o oază în pustiul Dobrogei

O ceaţă densă, ce cobora şi dispărea cu o viteză ameţitoare, m‑a făcut să merg zeci de kilometri ca printr‑un tunel al timpului, la capătul căruia am nimerit într‑o aşezare de oameni altfel decât toate cele prin care am poposit de‑a lungul călătoriilor mele. Înaintând în Podişul Dobrogei, am ajuns la o răspântie de drumuri. Mă aflam la 78 de kilometri de Constanţa şi la 17 kilometri de Hârşova, în comuna Saraiu, undeva în imediata vecinătate a Podişului Casimcei, iar aşezarea aceasta este dispusă în trei localităţi distincte: Saraiu, Stejaru şi Dulgheru. Luate fiecare în parte, sunt comunităţi aproape identice, aş zice, dar în final te trezeşti în acelaşi decor mirific, străjuit de salcâmi şi alte plante de stepă, ce‑şi caută seva în firicelele de apă prelinse firav din pârâul Haidar (Topolog). Şi pentru ca decorul să fie cu adevărat de poveste, am tresărit plăcut la dangătul de clopot al unei turme de capre şi oi care păşteau domol, în liniştea înserării. Aveam în faţă o panoramă aparte, aceea a unor aşezări răzleţe, rămase parcă de pe vremea încreştinării acestor meleaguri. Acolo, între localităţile Dulgheru şi Saraiu, în inima pustiei dobrogene, am ajuns în satul Carapelit (Stejaru). Denumirea iniţială a localităţii este legată de numele dealului Carapelit‑Bair, din timpul în care satul era sub ocupaţia turcească. Între anii 1916 şi 1922, toţi tătarii din sat au emigrat în Turcia, iar din anul 1930 s‑a schimbat denumirea satului din Carapelit în Stejaru. Tradus din turceşte în româneşte, Carapelit‑Bair înseamnă „Stejarul negru” sau „Lemnul negru”. 

Lăcaş monahal reînviat de patru măicuţe

Traversam anevoios aceste ţinuturi aspre şi reci, căutând cu privirea lăcaşurile de închinare ale locului şi undeva, în stânga drumului, o siluetă zveltă se zărea pe culmea cea mai înaltă a dealului. Era biserica mânăstirii din sat. Înainte vreme, vieţuitorii din Stejaru se duceau la slujbele de duminică şi de sărbători la biserica din satul Dulgheru, care era la o distanţă de vreo trei kilometri. Pentru a scăpa de drumuri noroioase sau înzăpezite, oamenii şi‑au dorit dintotdeauna o biserică a lor. Dumnezeu a rânduit ca patru maici, venite de la Costineşti, să rămână aici şi să le dăruiască localnicilor bucuria de a avea şi la Stejaru un aşezământ monastic. Mânăstirea cu hramul Înălţarea Domnului avea să devină poarta deschisă spre rugăciune către toţi vieţuitorii acestei zone. Aşezată în vârful unei coline, biserica mânăstirii pare o corabie care se ridică falnic din valurile limpezi care brăzdează stepa dobrogeană, făcându‑te să simţi vânturile acelea nefiresc de reci, topite până la urmă de căldura rugăciunii. Biserica din Stejaru a fost construită între anii 1934 şi 1943. Arhitectura bisericii este în stil bizantin, în formă de cruce, având o singură turlă. Catapeteasma şi icoanele au fost realizate în anul 1942 de Eremia Păvăluc din Tulcea. Biserica mânăstirii a fost renovată între anii 2008 şi 2010.

Un credincios din Bucureşti, Constantin Zamfir, a donat un clopot de o frumuseţe rară, care aduce un plus de evlavie credincioşilor care vin să se închine la aceasta sfântă mânăstire. 

Părintele Aurel Lazarov: 12 ani de temniţă grea

Pe lângă alţi preoţi vrednici ai acestor meleaguri, la biserica din Stejaru a slujit şi părintele Aurel Lazarov, originar din comuna Gârliciu, Constanţa, care la 27 de ani a fost numit preot paroh al comunităţii. La numai doi după aceasta, avea sa fie întemniţat în închisorile comuniste, pe motiv că ar fi hrănit doi fugari care aveau legături cu legionarii. Părintele Aurel a făcut temniţă grea timp de 12 ani, la Jilava, Cavnic şi Aiud, după care a murit în puşcăria de la Aiud la numai 39 de ani. Despre părintele Lazarov au scris pr. prof. Dumitru Stăniloae şi părintele Liviu Brânzaş, inserând şi mărturii ale marilor duhovnici ai neamului, precum Arsenie Papacioc şi Justin Pârvu, care i‑au fost tovarăşi de ocnă. Eugen Lazarov, fiul părintelui martir, prezent la eveniment alături de familia sa, îşi aminteşte cu emoţie: „Tata a stat închis 12 ani, până a murit, şi în tot acest timp o singură veste am aflat de la el, printr‑un om deosebit, prieten bun de parohie cu tatăl meu, părintele Mocanu. Prin 1958‑59 a venit la noi şi mi‑a adus din partea tatălui meu o cruciuliţă din lemn şi o iconiţă făcută dintr‑un fel de os. Şi mamei o bucată de cămaşă… Apoi, prin 1992, părintele Calciu‑Dumitreasa a venit la noi şi mi‑a spus despre tata că «a fost un sfânt»”. 

Tovarăş de carceră cu Arsenie Papacioc şi Justin Pârvu

Fiecare dintre cei prezenţi la slujbă are o amintire, o mărturie, dar ceea ce este cu adevărat impresionant rămâne vieţuirea întru Hristos, dusă dincolo de zidurile reci ale temniţelor comuniste. Multe astfel de povestiri cutremurătoare s‑au născut în ocnele întunecate, dar solidaritatea umană ajungea acolo la cote maxime, exact aşa cum povestea părintele Arsenie Papacioc:

„Ştiţi cum era părintele Aurică? Eram toţi la Zarcă (carcera de la Aiud). Curgea apă de sus şi Aurică stătea deasupra mea ca să nu curgă apă pe mine, pentru că sufeream de plămâni. Era omul care, şi dacă suferea de foame o săptămână şi primea o bucată de pâine, prefera să o dăruiască, ca să‑i vadă pe ceilalţi zâmbind”. Nici o zi nu semăna cu alta. Deşi zilele şi nopţile trăite între zidurile închisorilor aveau acelaşi traiect, impactul fiecăruia cu ocna era de fiecare dată altfel. În paginile revistei The Orthodox Word, în 1994, părintele Justin Pârvu descrie o noapte de Înviere trăită de martirii de la Cavnic: „În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într‑o mină de sare (Cavnic). Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau sătui de asta şi ne cereau nouă: «Măi, cântaţi‑ne nişte cântece româneşti!», «Vrem să auzim viaţa românilor, suntem acasă». Trebuie să ai un psihic robust ca să fii capabil să accepţi acestea, să‑ţi salvezi sufletul, inima şi mintea, să le păstrezi nealterate, întregi. Aceasta era, de fapt, ceea ce încercau să distrugă: încercau să‑ţi omoare sufletul, mintea, inima şi voinţa ta. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le‑am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le‑am bătut pe toate cu o tijă, de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2,30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre, când am simţit o profundă şi duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam, tare, profund, cu tot riscul! Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată! Când am intrat în lift, am intrat cântând «Hristos a înviat!». Apoi am auzit pe cei care rămăseseră şi pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în lift şi la suprafaţă. Acolo am fost 20 de preoţi, atât ortodocşi, cât şi greco‑catolici. Noi toţi învăţăm unii de la alţii. Iată cum a fost păstrată flacăra vieţii, iată cum am rămas vii”, îşi amintea părintele Justin. 

Împuţinându‑se rugătorii, s‑a înmulţit fărădelegea

Cei care vin din strâmtoarea cea mare şi care au cutremurat temeliile acestui popor sunt martirii neamului românesc din perioada comunistă. Chiar dacă astăzi nu este o zi dedicată unuia din sfinţii mucenici din calendar, Dumnezeu a rânduit ca în această zi să fie pomenit un martir al neamului şi asta pentru că ziua martirilor lui Hristos este în fiecare zi. Părintele Maxim Vlad ne‑a impresionat şi de această dată printr‑o predică ce a ajuns în sufletele tuturor: „Întreaga istorie a Bisericii lui Hristos este străjuită de prezenţa mucenicilor lui Hristos, aceşti mărturisitori ai adevărului. Pentru ca jertfa lor să nu fie zadarnică şi să rodească, Biserica trebuie să se implice într‑un act de restitutio memoriae. Aceasta constituie de fapt o cinstire liturgică prin nominalizarea acestor eroi ai credinţei în calendar, pentru ca exemplul lor să constituie o permanentă sursă de inspiraţie pentru generaţiile creştine ce vor veni. Acest act este de fapt o necesitate urgentă pentru pacea şi buna aşezare a întregii lumi, deoarece în lumea în care trăim s‑au împuţinat rugătorii. Împuţinându‑se rugătorii, s‑a înmulţit fărădelegea, iar aceasta va da naştere inevitabil războaielor, durerii şi suferinţei, ceea ce – din păcate – omenirea nu conştientizează încă. Lupta Bisericii nu este îndreptată împotriva semenilor noştri, ci împotriva duhurilor căzute, care îi transformă pe oameni în adevăraţi prizonieri şi în instrumente de propagare a răului în lume. De aceea Biserica are nevoie de martiri, de aceea astăzi ceata martirilor pomeneşte şi îl mărturiseşte ca pe o lumină a ei pe părintele Aurel Lazarov”.
Am plecat de la Mânăstirea Stejaru străbătând aceeaşi ceaţă deasă, dar prea puţin a contat dacă eram pe drumul care ducea la Constanţa sau nu, de‑acum un lucru îmi era clar: Trebuia să găsesc cât mai multe documente despre acest martir al Dobrogei!

Părintele Maxim Vlad şi documentaristul Ionuţ Druche m‑au ajutat în demersurile mele, pentru ca astăzi să vă pot dărui aceste comori, găsite undeva „la marginea lumii”. Acest schit din inima Dobrogei are mai multă viaţă şi mai multă lumină decât mari lavre prin care am trecut de‑a lungul vremii, iar duhul părintelui martir Aurel Lazarov sporeşte trăirea celor care ajung să se închine la mânăstirea dintre Munţii Babadagului şi Marea cea mare. 

(Mariana Borloveanu – Revista Lumea credinței nr. 3 (140), martie 2015)