Şcoala de broderie a mărturisitoarelor din temniţe
Aşteptarea noastră era de ani nenumăraţi şi numai acul ne alina dorul, ne alunga deznădejdea, ne aţâţa imaginaţia şi ne aducea bucuria lucrului terminat. Dacă ajungeai să-l ai şi reuşeai să-l păstrezi, celelalte se rezolvau uşor: o bucată de pânză, de stofă sau de mătase se tăia de undeva şi aţă asortată la culoare se scotea din ţesătura hainelor.
Dacă s-ar putea strânge pentru o expoziţie tot ce s-a cusut în închisoare – lucruri confiscate pe la percheziţii şi unele scoase afară – prin varietatea lor, prin frumuseţea şi numărul masiv ar putea sta cu cinste alături de cele provenite de la cea mai vestită şcoală de broderie românească ce a fost la curtea lui Ştefan Vodă, când în dorul soţilor plecaţi în lupte, domniţele se strângeau şi brodau împreună odoare pentru bisericile pe care domnitorul obişnuia să le ridice după fiecare biruinţă…
Ce nu s-a cusut în închisoare! Semne de carte, coperţi de carte, cărţi, perdele de iconostas, tablouri, icoane, cordeluţe, cordoane, gulere, traiste mari, traiste mici, tăvi, păpuşi, ii. Cu litere de câţiva milimetri Viorica Pârnac a cusut paraclisul Maicii Domnului şi ne-a împărţit la fiecare câte o filă.
(Maria Brahonschi – Lacrima prigoanei)
