Scopul reeducării: omul nou, fără Dumnezeu
În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber – făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, având chiar şi o scânteie de divinitate – în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu.
„Omul nou” dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat.
Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumnezeire – să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încât să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpâni o lume adusă la stadiul de turmă.
(Grigore Caraza – Aiud insangerat, pag. 59)