Scrisoarea prezbiterei Alexandrina Mazilu despre suferințele preotului Alexandru Mazilu

Dle Preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii,

Subsemnata Alexandrina Mazilu, domiciliată în comuna Dofteana, jud. Bacău, vă aduc la cunoştinţă următoarele:

Soţul meu, preot Mazilu Alexandru, născut la 13 decembrie 1909, în com. Asău, jud. Bacău, decedat la 5 octombrie 1978, a suportat rigorile regimului comunist ca Deţinut Politic, neavând nici o vină.

A fost arestat în luna octombrie 1944 şi dus la penitenciarul din Tg. Ocna, jud. Bacău, după care a fost transferat, în luna ianuarie 1945, la penitenciarul din Bacău. Nu a fost judecat nici acum şi nici altădată. Căci nu aveau motive să compară în faţa instanţei de judecată. La sfârşitul anului 1945 a fost eliberat.

În perioada de după eliberare a fost strict supravegheat, deşi activitatea lui era de a-şi face meseria de preot şi nimic mai mult.

În anul 1948 a fost arestat din nou şi dus la penitenciarul din Bacău, fără să fie judecat; bătut, stresat, ameninţat cu moartea, a fost pus în libertate după câteva luni. A urmat o supraveghere strictă şi în ziua de 20 iulie au venit securiştii din Bacău şi miliţienii din comună, au făcut o percheziţie sălbatică: au desfăcut podelele, au spart pereţii etc., după care l-au legat la ochi, i-au legat mâinile la spate cu cătuşe, care la orice mişcare se strângeau, şi a fost aruncat cu faţa în jos într-un camion şi dus la penitenciarul din Bacău. Din nou anchete, bătăi, înjurături şi din nou fără judecată a fost trimis cu vagonul CFR special, la Canal, la Colonia Poarta Albă, unde comandantul închisorii l-a ameninţat că este o colonie de exterminare.

Totul s-a adeverit, căci au fost puşi la munci supraomeneşti, fără hrană, fără pachete, fără dormitoare, bătuţi, fiind loviţi cu picioarele şi lopeţile în stomac, ficat, splină. Din relatările lui, lucra la săpături foarte adânci (două sute de metri) în pământ, cu scopul de a-i extermina. De aici a fost transferat la Colonia Galeş, unde viaţa de câine a continuat, îndurând bătăi, foame, injurii cu nemiluita.

În anul 1953 a fost transferat la Colonia din Oneşti (Borzeşti), Bacău, unde a lucrat din greu la construcţii (săpături), până la sfârşitul lunii mai 1954, când a fost eliberat.

Venit acasă foarte bolnav, a fost veşnic hărţuit, ameninţat, chemat periodic la Securitate, până în ultima clipă a vieţii.

Din cauza muncii, stresurilor suferite, a căpătat o boală foarte grea, poliglobulie, un cancer în sânge; după lungi suferinţe, s-a stins din viaţă la 68 de ani, cu gândul la tot ceea ce a avut de îndurat nevinovat.

Teroarea s-a extins şi asupra familiei, asupra celor trei copii nevinovaţi, fiind copii de deţinut politic.

Vă rog prin prezenta, cu lacrimi în ochi, ca soţul meu, care a suferit rigorile unui regim nemilos şi groaznic, să fie reabilitat.

Nu am altă pretenţie, ci doar dorinţa de reabilitare a acestui om-martir, acum când sunt şi eu o femeie bătrână, bolnavă şi la sfârşitul vieţii; aş vrea să mor cu inima împăcată că s-a făcut Dreptate, deşi nu mai aveam nici o speranţă în acest sens.

Menţionez că păstrez corespondenţa soţului meu de la: Coloniile de muncă Galeş, Peninsula, Oneşti-Borzeşti, precum şi un CEC în valoare de 595,57 lei, pe care vi le pot pune la dispoziţie dacă este nevoie. Să vă ajute Dumnezeu în toate.

În numele dreptăţii şi omeniei, vă mulţumesc şi aştept să-mi răspundeţi.

Cu respect, Alexandrina Mazilu

18 martie 1990

(Document publicat în Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Ramida, 1994, pp. 115-117 și revista Vestitorul Ortodoxiei, anul VI, nr. 111 din 28 februarie 1994)