„Această relatare o consider cea adevărată” – Scrisoarea Sandrei de Hillerin pentru lămurirea împrejurărilor în care Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit la Jilava

Scrisoarea a fost trimisă de Sandra, una din fiicele lui Mircea Vulcănescu, lui Ștefan J. Fay, pentru documentare:

Dragă Ișta,

În anul 1952, Mircea Vulcănescu a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea de la Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

În acea vreme, regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coșmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei (bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuire cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întunerec şi umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă).

Într-una din zile, M[ircea] V[ulcănescu] a fost scos din celulă împreună cu alţi şase deţinuţi. Au fost duşi în curte, unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce patru torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc.

Tatii i-au rupt o coastă, care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16, zisă «Neagra», o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi.

Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi fricţionându-şi spinările unul altuia, până ce, răpuşi de oboseală, au trebuit să se întindă pe jos. Atunci Tata le-a spus:

«Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm peste trupurile noastre!». Aşa au şi făcut. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţă.

Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit, cum era, de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Fiind readus la Aiud, unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, s-a stins în chinuri, la 28 octombrie a aceluiaşi an.

Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniţă şi este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deţinuţi torturaţi atunci, împreună cu Tata.

Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc, pe un laborant tuberculos, ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că el este «tânărul» pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl luaseră în braţe, spre a-l salva de la moarte.

Te îmbrăţişez, Sandra.

(Sandra de Hillerin, scrisoare reprodusă în revista Excelsior, an VII, nr. 11, Cluj-Napoca, 1998, p. 72 apud Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad (1988-2009). Volum omagial la împlinirea, de către Ştefan J. Fay, a vârstei de 90 de ani, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009, pp. 199-200)