Se poate să dănțuiești pe suferința ta?
Administratia slabise supravegherea activitatii mele din curtea elevilor. Tatal lui Ciprian Stoica, directorul scolii normale din Deva, a venit la vorbitor. Ii adusese vioara lui Cipi, cum il alintau colegii; avea talent si tatal gandea ca ar putea obtine permisiunea, avand in vedere ca avea condamnare mica, un an sau doi, sa exreseze pentru a nu pierde indemanarea.
L-a determinat pe directorul Spirea Dumitrescu sa admita vioara in inchisoare. Un alt Ciprian isi canta acum durerea in temnita, era un virtuos al viorii, la 17 ani; nu de putine ori seara in dormitor, interpreta Balada lui Porumbescu si smulgea ropote de aplauze si lacrimi din ochii copiilor.
Intr-o zi, probabil mai relaxat sau ca divertisment, a dat-o pe conga, melodie la moda atunci. Copiii, uitand de sine, s-au prins lant, fredonand ritmul melodiei. La coada, Ionică Puscas, actualul savant dr. Ioan Puscas, slab ca o trestie, abia intremat, cu ochii de cer senin, pe cap cu o caciulita tuguiata, ce mai ramasese din ea – in beciurile securitatii Cluj fusese groaznic chinuit, la numai 15 anisori – se avanta ridicand piciorul in ritm cu ceilalti. Doamne, nu tine in seama pacatele tineretilor mele, zicea David.
Tocmai intrasem in camera. Am zambit in fata nevinovatiei si naivitatii lor in aceasta tinereasca desfatare. Dar voiam sa-i fac sa nu uite conditia: Privegheati si va rugati, caci nu stiti nici ziua si ceasul in care va veni Stapanul si pe fiecare in ce-l va gasi facand, in aceea il va lua. Fiindca tineam mult la Ionică, i-am soptit cu glas pe jumatate dojenitor:
– Se poate, Ionică, tu, copil de moţ, să dănţuieşti pe suferinţa ta?
Ionică s-a roşit cat era de blond, s-a desprins din lantul incantarii usoare si, putin incurcat, s-a tras deoparte cu capul in jos, pana s-a terminat dantul. Stiam ca aceasta intamplare il va urmari toata viata, ca un act de trezvie, cum spun Sfintii Parinti, ca nu cumva lenevindu-se sau desfatandu-se in cele lumesti, sa uitam ca diavolul nu doarme.
Oarecine ar putea zice: Ce bine o duceau elevii la Targsor: muzica, dans etc. Acesta a fost un moment, nu o stare continua.
Dar putem intelege doua lucruri: oameni de tipul directorului, nici reci, nici fierbinti, in situatii exceptionale pareau buni, dar la ordinul exterminarii celor de sub ei, s-ar fi conformat. E de dorit un adversar declarat decat unul pervers.
Apoi, acesti copii n-au facut din momentele de destindere un scop si un mod de comportare in viata, ci au inteles ca tentatia de a ignora realitatea era incercarea subtila a duhului viclean de a le abate atentia de la chemarea pe care o aveau, de a marturisi cu pretul vietii lor Adevarul Suprem, in fata lumii si a ingerilor. Si cei mai multi au dat jertfe majore, in detentie sau in temnita libertatii.
(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)