Sergiu Mandinescu, un poet de o inteligență vie, bun și blând, cu suflet cald

În aceeași ordine de idei, voi aminti aici de Mandinescu, pe care aveam să-l cunosc peste câțiva ani la Gherla. Slăbuț, de statură obișnuită. La un timp, chiar foarte, foarte slab. Suferea grav de plămâni. Rupt și neglijent cum nu se mai poate. Veșnic absent și obsedat de aceeași reeducare. Când auzea vorbindu-se, începea să se tulbure. Poate că jucase la Pitești sau Gherla un rol și se simțea descoperit. Dacă era cumva acuzat, făcea imediat o criză. Avea mentalitate de dreapta.

Cândva a spus: „Dacă n-aș fi avut fericirea să cunosc această concepție de viață și ideea de jertfă, poate aș fi fost mort acum!”. Cu toată firea lui irascibilă și indolentă, Mandinescu era foarte inteligent, o inteligență vie, ascuțită și avea mult talent la poezie. Compusese destul de multe poezii și destul de reușite. Arestat de foarte tânăr, a avut șansa să întâlnească în pușcărie unele personalități de seamă și se instruise oarecum, după ureche. În fond, era bun și blând, cu suflet cald. Când se aducea vorba despre reeducare, avea impresia că se face aluzie la aportul lui în această poveste și intra în criză. Nu spunea mare lucru, dar pe fața lui se citea o infinită spaimă. Repet, eu l-am cunoscut la Gherla, la infirmerie, și am avut cu el un schimb de cuvinte destul de violent, pornind de la probleme de ordin politic. Cred că era legionar. Comportarea mea a fost destul de dură, având ecou și în rândul deținuților. Ne-am despărțit cam supărați.

(Nicolae Marinică – Jurnalul unui ”Bandit”, Editura Ramida, București, 1996, p. 126)