Sfânta Liturghie, spovedania și împărtășania la Aiud

Dialog cu părintele Gheorghe Calciu despre săvârșirea Liturghiei în închisoare:

– Cum era viaţa duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor, că: „Noi am fost înfrânţi de fapt, când am ieşit din inchisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc”. Sunteţi de acord?

– Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am mai imprastiat. Uite, ca să spun despre asta, la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele. Îi găsiseră nişte pete pe intestin, dar nici un medic n-a putut să-i spună de unde proveneau, nici dacă exista vreo posibilitate de vindecare. Ei, părintele Beju a  fost pentru mine un om de mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia-Sprie şi participase la toate slujbele, la toate actiunile de acolo.

– În ce perioadă l-ati cunoscut la Aiud?

– Era prin 1961. Se desfiinţase mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat, cu un curaj extraordinar şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toti eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia, sau Vecemia, sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă in cămaşă…

– Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

– În general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam, ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei.

În acest timp ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă „Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele camasii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Și dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împartasanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

– Vă şi spovedeaţi, nu?

– Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că era o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiti. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile, nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

– Cât ati stat cu părintele Beju?

– Cam un an. După Eliberarea nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am auzit că ar fi murit…

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 70-71)