Sfântul de la Rohia

Sigur, e ușor să ne jucăm cu cuvintele și să uităm greutatea lor semnificantă. Și, cu toate acestea, „Sfântul de la Rohia” nu este o gratuitate. Cine l-a cunoscut cu adevărat pe Nicolae Steinhardt poate să ne susțină și să aducă argumente în plus.

Întâlnirea mea cu N. Steinhardt s-a comprimat într-o carte de convorbiri…epistolate. Dacă fizic n-am fost decât în puține rânduri aproape, spiritual m-am întâlnit foarte des cu N. Steinhardt, cu cărțile lui, atâtea și câte și cum au putut să apară în regimul ostil credinței și sfinților… nu doar din ceruri, ci și de pre pământ.

M-am apropiat cu sfiiciune și respect de N. Steinhardt și, la prima întâlnire, s-a opus să-i sărut mâna, așa cum, și din instinct, și din educație, simțeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi răspunde la câteva întrebări pe care aveam să i le trimit în scris. Și N. Steinhardt s-a ținut de cuvânt, căci cuvântul lui n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost el de citit de cei care vegheau la (ne)liniștea regimului comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia și generozitatea sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credință, cu admirație.

Am încercat să reconstitui „întâlnirile” mele cu N. Steinhardt din „Jurnalul” pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de viață ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate n-am reușit să dau de însemnări mai vechi de august 1986. Așadar:

21 august 1986

Am primit o scrisoare de la N. Steinhardt. A citit cartea mea, Muzeul de iarnă¹, și se pare că va scrie despre ea. Îi răspund la scrisoare, cu reactualizarea propunerii mele de a face un interviu pentru Vatra-Dialog.

Sergiu, la doi ani, văzându-mă cu stiloul în mână (citind Critică la persoana întâi de N. Steinhardt, Editura Dacia, 1983), a insistat să scriu, maiorescian: „Scrie, tăticule, scrie!”. I-am răspuns să mă lase în pace, că acum citesc. El și-a îndreptat privirile nedumerit spre mine, parcă întrebându-mă: „Dacă citești, de ce nu spui nimic, de ce nu vorbești?„. Lectura în gând e încă o mare necunoscută pentru el.

24 octombrie 1986

Am reușit să pun cap la cap treisprezece întrebări pentru N. Steinhardt.

Sper ca ele să ajungă la destinatar și, mai mult, să provoace răspunsuri.

N. Steinhardt e născut în 1912, are așadar șaptezeci și patru de ani, a debutat în 1934, e doctor în drept, a frecventat Cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, a publicat cinci cărți² și s-a retras la Rohia, unde duce o viață de sihastru.

7 noiembrie 1986

Ieri am primit interviul de la N. Steinhardt și l-am pregătit, alături de un altul realizat de Ioan Pintea tot cu N. Steinhardt, pentru tipar. A trebuit să tai din ambele interviuri acele pasaje care nu numai că ar fi fost scoase la Consiliul Culturii, dar ar fi putut face să nu fie publicate deloc interviurile. Erau pasaje referitoare la scriitori români care trăiau în exil și care erau exilați și din presa românească. I-am scris despre intenția mea lui N. Steinhardt.

17 noiembrie 1986

I-am scris din nou lui N. Steinhardt, făcându-i propunerea să continuăm interviul și să accepte să-i trimit un nou set de intrebări.

7 decembrie 1986

Cu Virgil Poiană, de la Consiliul Culturii, am stabilit ca interviul meu cu N. Steinhardt să intre în Vatra 2/1987, după ce trec toate sărbătorile. N-a acceptat decât interviul meu, nu și pe cel realizat de Ioan Pintea. Pe lângă „tăierile” mele a mai tăiat și Virgil Poiană. Important e că, în ultimă instanță, i-a dat drumul³.

7 ianuarie 1987

Am mai primit un set de răspunsuri de la N. Steinhardt. Cel mai surprinzător lucru dintre toate răspunsurile este recunoașterea valorii romanelor Groapa și Săptămâna nebunilor ale lui Eugen Barbu. N. Steinhardt n-a făcut până acum (cel puțin eu nu am știință de așa ceva) declarații publice în acest sens, pentru că, spune el, Eugen Barbu „ca om este odios”.

I-am mai trimis un set de întrebări. Poate că până la urmă se va naște o carte.

26 ianuarie 1987

Scrisori cutremurătoare de la N. Steinhardt. Sper ca dialogul nostru epistolar să continue, deși nu văd nici o șansă ca în următorul deceniu să poată fi publicată o carte cu interviuri cu N. Steinhardt⁴.

19 mai 1987

În sfârșit, am primit scrisoare de la N. Steinhardt. Nu, nu s-a întâmplat nimic. Atât doar că a fost plecat (mai este încă!) de la Rohia, cu treburi în București, și doar de aceea nu mi-a răspuns la precedentul set de întrebări. Începusem să fiu bănuitor. Îmi era teamă ca Dan Culcer să nu fi intrat pe fir și să mă fi spurcat, în stilul lui, cuiva din anturajul lui N. Steinhardt. Cred că tot lui îi datorez și faptul că securistul care răspunde de noi m-a întrebat dacă mai întrețin relații cu Emil Hurezeanu. Nu știu cine altcineva i-ar fi putut spune, tam-nesam, de incidența mea biografică în anii studenției cu Emil Hurezeanu.

14 noiembrie 1987

Recitesc, din nevoi de „reporter”, Critică la persoana întâi, a lui N. Steinhardt. Am senzația că am în față un intelectual total, mereu foarte bine informat, cu gust, un cititor abil și un eseist rafinat, cu o logică impecabilă și cu judecăți cel mai adesea foarte justificate, imparțiale.

Dac-ar mai avea acum măcar zece ani în față cred că ar putea edifica o mare operă.

22 martie 1988

Ieri m-a sunat la redacție N. Steinhardt. Primise scrisoarea mea și se grăbise să-mi răspundă în două scrisori separate. Vrea să colaboreze cu Vatra cu un text despre Bedros Horasangian mai întâi și apoi cu alte texte. Îl asigur că nu se opune nimeni din redacție colaborării sale, că „opoziția” vine din altă parte, „de sus”. Insistă, cu multă afecțiune, să-i scriu. La anii săi, singur printre cărțile bibliotecii de la Mănăstirea „Sf. Ana” de la Rohia, posedat de o credință de împrumut, N. Steinhardt scrie recviemul solitudinii fără de margini.

18 aprilie 1988

Scrisori de la N. Steinhardt, răspunsuri la întrebări – o relație regeneratoare, de menținere a tonusului existențial: moral, etic, estetic.

6 iunie 1988

Pauză foarte mare. Divorț de acest jurnal… Deși niciodată nu te poți despărți definitiv de ceva, de cineva…

Atât am găsit în „jurnalul” meu despre N. Steinhardt. Mereu tentat, dar și înfricoșat, am scris pagini de jurnal uneori cu consecvență și ritmicitate, alteori întâmplător și cu mari pauze. Din perspectiva timpului actual, chiar regret că nu am scris mai mult „jurnal”. Măcar un „Jurnal al fericirii„.

(Nicolae Băciuț – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 42-45)

1. Volumul de debut al lui Nicolae Băciuț, apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986. [n. ed.]

2. N. Băciuț se referă la cărțile publicate de N. Steinhardt după ieșirea din închisoare (1964); or, N. Steinhardt are și câteva cărți de tinerețe, trecute cu vederea de cei mai mulți dintre exegeți. [n. ed.]

3. Interviul cu N. Steinhardt a apărut, într-adevăr, în Vatra, nr. 2, 1987, p. 7. [n. ed.]

4. Răspunsurile lui N. Steinhardt la întrebările lui N. Băciuț vor constitui cartea Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Tipomur, Târgu-Mureș, 1994. [n. ed.]