Sfârşitul pământesc al părintelui Ilarion Felea

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă , prin formele de mass-media, din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea!

Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea în Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog.

Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteau şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La catedrală credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă întotdeauna predicile lui, atât era de iubit.

La Academia Teologică, catedra lui se transformase în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet toată lecţia din ziua aceea. Fizic era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

Era moţ de la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii: „Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!”… şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea în vremile de vrednicie ale moţilor.

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales la cei tineri.

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Staniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea.
Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştineasca. Pe părintele Felea l-am petrecut cu sufletele, noi, „fraţii şi rudeniile lui” de idealuri şi suferinţă. N-a fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa „se planifica” în puşcăriile comuniste.

Oamenii, respectiv noi deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii.
Aflând vestea mutării sale la Domnul, am sta de veghe două seri, până l-au dus la groapă la „Trei plopi”, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarmă cei de jos de lângă morgă, unde era trupul părintelui: „Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!”.

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droscă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră ducându-i sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acuma începea „prohodul”. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi se rugau după rânduială: „Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Acestea le rosteau toţi chiar dacă în celulă nu era preot; daca era şi preot se făcea o rânduială mai dezvoltata, tot sub pătură.

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima celui răposat, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu, însă ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap se punea celui răposat un stâlp de lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste atât mai rămânea din viaţa omului.

Când se încheia prohodul cu cuvântul „Amin!”- se mai auzeau morsele la perete şi calorifer: „Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”.

(Pr. Ioan Bărdaş, „O înmormântare la Aiud” în Telegraful român nr. 31-34 din 1994, p. 4)