Sfârșitul tumultuos al părintelui Daniil, în temnița de la Aiud

Nu încape nici o îndoială că această încăpățânată muncă a mea, literară, m-a ținut oarecum în afara nu numai a mizeriilor vieții de pușcărie, ci și de tragismul reeducării. Auzeam de scene sfâșietoare […] La câteva săptămâni am fost chemat în cabinetul comandantului. […]

Necazul l-am avut la întoarcerea în secție, unde părintele Daniil – altfel, om duhovnicesc și cu prestigiu cultural – opina pentru începerea reeducării („mai curând sau mai târziu, tot trebuie s-o facem, și-apoi le prinde bine legionarilor ăstora să-și mai scuture conștiința de crimele pe care le-au comis în numele Crucii”).

Mai mult, mărturisea că se va oferi să înceapă el. Umbla de la om la om, căutându-și aderenți, și nu l-a potolit decât amenințarea fostului său ușier de la ziarul Credința, legionar, care se oferea să-i pună fostului gazetar Sandu Tudor întrebări și apoi să precizeze el câte milioane de lei îi adusese în pachete, de la ușă până la safe, prețul monstruoaselor șantaje cu care-i despuia pe oameni de parale.

La vreo săptămână, părintele Daniil a fost scos din secție, cu bagaj cu tot. La nu mai știu câtă vreme am auzit că murise în celular. Preoții, vreo șase – șapte, câți ne găseam în secție, i-am făcut rugăciunile de îngropare. Am fost trist și de moartea lui, dar și de faptul că plecase din secție fără să fi apucat să se împace cu domnul Ernest Bernea – om de rară cumsecădenie -, cu care se certase pe niște principii de filosofie a culturii și pe care îl insultase cu vorbe grele, așa cum numai un temperament răvășit ca al său putea să rostească. Mijlocisem în zadar, nu l-am putut îndupleca. Dumnezeu să-l ierte!

(Valeriu Anania – Memorii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 327)