Sfintele Paști în inima pământului – mina Baia Sprie, anul 1954
Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru IisusHristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.
Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.
– E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.
În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:
– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în mină? Să serbăm si noi Învierea!
– Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem. Păstrati discretia, ca să nu audă agentii turnători.
De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm. Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.
Veni Vinerea – ziua marii si Sfintei Patimi – si administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu mâncări de dulce.
La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Ne-am înteles împreună cu bucurie si entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?
Niste sfredele legate unul de altul în pozitie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.
Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.
Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:
„Veniti de luati lumină!” toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.
Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.
Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:
– Ce facem?
– Continuăm, am răspuns.
Şi Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.
A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.
La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”, desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.
Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.
Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.
Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si Dumnezeu cu ajutorul său.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)
Mărturia părintelui Iustin Pârvu despre aceeași sărbătoare: Sfintele Paști în catacombele minei Baia Sprie, anul 1954 – mărturisirea părintelui Justin Pârvu