Şi totuşi, Dumnezeu nu m-a părăsit

După câteva ore vine un alt gardian şi strigă în cameră, că dacă este vreunul cu pedeapsa de zece ani şi peste, să-şi facă bagajul.

Am înţeles că numărul celor selecţionaţi n-a fost suficient, iar gardianul voia să completeze numărul.

Mi-am înşfăcat bagajul ce nu apucasem să-l desfac şi am rupt-o la fugă spre curte, ca nu cumva să mă observe iar Stoian sau un altul dintre ai lor şi să mă oprească.

În curte erau deja adunaţi vreo 100, dacă nu mai bine, de detinuţi. M-am strecurat printre ei şi m-am făcut cât mai mic ca să nu pot fi observat de cei de la reeducare. Am reuşit să mă trec şi pe lista pe care o făcea un gardian şi nu după mult m-am văzut ieşind cu coloana de deţinuţi cu care mă îndreptam spre gară.

Din când în când mă uitam pe furiş înapoi cu groaza de a nu fi remarcată plecarea mea spre mină.

Eu consideram această plecare -la ora respectivă- ca o evadare…

Am fost atât de înghesuiţi încât drumul spre mină mi s-a părut din cele mai groaznice posibile. Fiind prins cu un picior ridicat nu mai puteai să-l pui jos. N-aveai cum.

Am observat pe dubă, că în afară de studenţii de la Piteşti şi Gherla, mai erau şi alte persoane pe care nu le cunoşteam şi nu ştiam dacă aceştia au fost sau nu trecuţi prin reeducare.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)