Dr. Galina RăduleanuAmintirea perioadei comuniste, în care au suferit mii de români, închişi în zecile de închisori şi penitenciare, e o durere, dar şi o contemplare. Această filă însângerată a istoriei noastre ne aminteşte azi şi mâine că jertfa niciodată nu este în zadar. Suferinţa femeilor a fost una aparte însă. Cu trupurile lor firave, slăbănogite de frig şi de bătăi, femeile încarcerate au suferit condiţii ce n-are putere cuvântul să le descrie. Despre aceste noi mărturisitoare se cuvine să ne aducem aminte în această duminică.

Imediat după 1945, penitenciarele au fost specializate pe anumite categorii de deţinuţi. Spre exemplu, intelectualii, adică toţi cei care îşi luaseră licenţa, au fost trimişi la Aiud, studenţii au fost trimişi la Piteşti, elevii au fost trimişi la Târgşor, reprezentanţii miliţiei şi jandarmeriei au fost trimişi la Făgăraş, elita politică interbelică şi o serie întreagă de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, Catolice și Greco-Catolice au fost trimişi la Sighet, în timp ce femeile au fost trimise mai ales la Miercurea Ciuc, la Dumbrăveni şi Mislea. Acestea trei au fost dedicate mai cu seamă femeilor.

Condiţiile de detenţie

Deţinutele femei, înainte de a ajunge să execute pedeapsa în penitenciarele destinate, treceau prin Jilava. În cadrul Fortului 13 era un sector dedicat femeilor. Anchetele se desfăşurau la închisorile din zona în care erau arestate. De fapt, multe dintre aceste femei au trecut prin diverse temnițe înainte să ajungă la penitenciarele speciale. Anchetele erau foarte dure. De multe ori nu erau deosebite de cele ale bărbaţilor. Erau bătute, erau torturate… Odată încheiată ancheta, sentinţele erau de obicei foarte mari: pentru opozanţi, 15 ani, altele mergeau până la pedepse mai mici, mai exista și aşa-numita închisoare corecţională de câţiva ani. Condiţiile în penitenciarele în care ajung nu diferă de cele în care erau internaţi bărbaţii. Sunt foarte aglomerate… Spre exemplu, la Mislea erau 12 celule, unele dintre ele având circa 60 de paturi, 60 de locuri. Erau supraaglomerate... Penitenciarul ajungea la un moment dat să aibă dublul numărului de persoane decât ar fi trebuit să conţină. La fel se întâmpla şi la alte lagăre. Condiţiile de detenţie, extrem de grele. Pentru cele mai mici încălcări ale regulamentului erau trimise la „izolator”, nişte camere foarte mici, de 2 m lungime pe 1 m lăţime, pline de igrasie, în care nu aveau pat, nu aveau sobă şi erau obligate să stea în picioare. Mobilierul din camere era extrem de sărăcăcios: nişte saltele, ca la Dumbrăveni, umplute cu nişte paie putrede, nişte zdrenţe din păr de cal în loc de pături, un hârdău mare pentru necesităţi, foarte mare şi greu de cărat - pe care deţinutele erau obligate să-l care -, încă unul pentru apă, un lighean, o cană şi cam asta era tot... Încălzirea, absolut improprie. De exemplu, la Miercurea Ciuc, alimentarea sobelor din cadrul celor 12 celule era concepută de asemenea manieră, încât nu se putea face din interiorul camerei, ci numai de pe culoar, motiv pentru care deţinutele niciodată n-au avut acces la sobă, nu puteau alimenta soba, şi chiar şi atunci, foarte rar, iarna foarte târziu, când dădea frigul foarte puternic, şi doar câteva ore pe zi, chiar şi atunci când era încărcată soba, nu încălzea decât la circa 1 m distanţă. Camerele, nu doar cele de la izolator, arătau ca nişte cavouri, cu o aerisire doar în partea de sus a camerei, şi aceea zăbrelită, astfel încât foarte puţină lumină străbătea în interior. Când erau pedepsite şi trimise la izolator, primeau mâncare o dată la trei zile, iar sancțiunile puteau să meargă până la şapte zile. Mâncarea era sub orice critică, într-un singur caz, la Mislea, ori la Dumbrăveni, la una dintre cele două, mâncarea cel puţin era curată. Pentru că altfel, primeau ceva arpacaş, un fel de terci, marmeladă, cantităţi infime evident, nişte cartofi, mazăre, varză. Varza era adesea putrezită, plină de gărgăriţe. Din când în când, primeau ceea ce se cheamă un fel de „carne”... Erau de fapt capete de vacă şi resturi de burtă de vacă. Uneori şi acelea erau alterate...

Iar în ceea ce priveşte igiena, aveau dreptul să se spele o dată pe săptămână, atât! Şi fiind foarte multe şi de multe ori duşurile insuficiente, cu bucăţica de săpun pe care o primeau pe săptămână, care era tare ca o piatră, trebuia într-un timp extrem de scurt să se spele din cap până în picioare, ceea ce, evident, era aproape imposibil, mai ales că li se cerea ca în exact acelaşi timp să-şi spele şi puţinele haine pe care le aveau. În aceste condiţii, multe deţinute au murit în detenţie. Da. Cam astea ar fi condiţiile în care au trăit aceste femei.

Artă şi iubire maternă

În contextul menţionat, pentru a crea diferite obiecte, deţinutele foloseau sârmă ghimpată, pe care o obţineau din gardul penitenciarului, pe care apoi cu multă migală încercau să o îndrepte şi să o transforme într-un fel de ac. Era interzis să foloseşti ac. Ac primea o dată pe săptămână întreaga cameră şi acul se dădea din mână în mână dintr-o parte a celulei în cealaltă pentru a-şi petici hainele. Dacă acul nu era returnat gardienilor, deţinutele aveau mari probleme, erau trimise la izolator. La Miercurea Ciuc, la percheziţie dacă se găsea un ac, automat îţi puneau cătuşe, lanţuri la picioare şi erai trimisă la izolare, motiv pentru care multe dintre deţinute fabricau ace din sârmă ghimpată, sau făceau rost de un ac pe care îl ascundeau în tivul de la haine. Deci era corp delict. Foloseau pânză de casă, batiste, fire din prosoape, oase şlefuite, oase pe care le mai găseau în mâncare şi apoi le şlefuiau îndelung pentru a căpăta forma dorită. De multe ori, luau din puţina marmeladă avută pentru a o folosi la decor, la decorarea unor obiecte, sau reciclau diverse obiecte pe care deja le aveau cu ele, pentru a decora cu elementele viu colorate alte obiecte.

Ceea ce diferenţiază obiectele confecţionate de femei de cele făcute de bărbaţi este această categorie de obiecte: obiectele făcute pentru copii mici. Bărbaţii făceau şi ei o serie întreagă de artefacte. Majoritatea religioase, crucifixuri sau madone. Uneori realizau şi jocuri, genul şah, sau semne de carte, dar majoritatea, cel puţin, erau obiecte religioase. Niciodată n-am întâlnit haine pentru copii. În schimb, femeile confecționau astfel de hăinuţe. Acest gen de obiecte aduc în prim plan un aspect care este adesea cu totul trecut sub tăcere, şi anume faptul că femeile suferă în condiţii specifice. Unele dintre ele au născut la închisoare, unele dintre ele au lăsat copii mici acasă...

De multe ori avem tendinţa să înţelegem suferinţa ca pe un fenomen unitar, care este trăit indistinct de către toţi deţinuţii şi deţinutele din închisorile comuniste. Or, astfel de obiecte ne atrag atenţia că lucrurile nu stau aşa. Femeile, având corpuri diferite, suferă în chip diferit. Suferinţa femeilor nu este din perspectiva asta câtuşi de puţin identică cu cea a bărbaţilor. În cazul întem­ni­țatelor, mulţi dintre gardienii care le păzeau erau tot bărbaţi, nu erau femei! Şi anchetele, interogatoriile erau ţinute tot de bărbaţi!

Mai există astăzi şi alte obiecte făcute pentru copii. În Muzeul din Sighet este expusă o păpuşă. Este şi un prosop, care era folosit pentru ştergerea copiilor. Unele dintre femei pur şi simplu şi-au pierdut minţile în momentul în care, după ce au născut la închisoare, autorităţile le-au luat copiii şi i-au dus la orfelinat. Dramele la care astfel de obiecte fac referire nu le întâlnim la penitenciarele de bărbaţi.

Hainele pentru femei nu sunt pur şi simplu nişte obiecte exterioare corpului, ci, aşa cum arată antropologii, spre exemplu Jean-Pierre Warnier, ele pot fi considerate o a doua piele. Ele sunt cele mai aproape de corp şi sunt cumva parte integrantă din trup. Tocmai de aceea, în sala dedicată femeilor de la Muzeul Sighet, o haină poate să ajungă să reprezinte în absenţă corpul unei persoane. Ia pe care a purtat-o Elisabeta Rizea este practic un înlocuitor simbolic al persoanei în carne şi oase. Din perspectiva asta, obiectele pentru copii, mai ales pentru copiii de acasă, sau pentru copiii pierduţi, care ajung în orfelinate, aceste hăinuţe ajung un fel de substitut simbolic pentru absenţa micuților. Frapant în cazul femeilor deținute, spre deosebire de bărbaţi, este faptul că absolut toate obiectele stau sub ceea ce s-ar putea numi „semnul armoniei şi înfrumuseţării“.

Libere, deși încarcerate

Păstrăm de la ele câteva obiecte funcţionale miniaturale: semne de carte, medalioane din os, plăcuţe de os cu motive vegetale, un săculeţ pentru pâine, mici picturi religioase decorate din marmeladă şi folosite drept icoane. Frapant este faptul că toate aceste obiecte din categoria să-i spunem „funcţională”, deşi foarte, diferite între ele, exprimă o anume armonie. Toate au model, toate sunt executate cu foarte, foarte mare migală şi grijă. Până şi sacul acela de pâine, care avea o utilizare să spunem banală, până şi acela este înfrumuseţat cu floricele. Toate aceste lucruri se confecționează cu fire scoase din haine, din reciclarea unor haine cu care au venit la închisoare, lucru extrem de dificil pentru că orice haină considerată a fi în plus de către gardieni era imediat confiscată, trimisă la magazie, iar persoana deţinătoare, pedepsită. De exemplu, un semn de carte era făcut din fire scoase de la un prosop şi împletite. Atât săculeţul pentru pâine, cât şi alte obiecte erau folosite ca daruri, confecţionate pentru a fi folosite la ceva, dar totodată realizate pentru a fi dăruite în diverse ocazii. Lucrul este important pentru că există o întreagă circulaţie a acestor obiecte între persoane din cadrul penitenciarului, pentru că ele au contribuit la crearea şi sunt mărturia unei solidarităţi. Ele sunt dovada dragostei faţă de o persoană, o dragoste manifestată în obiect şi transmisă prin intermediul obiectului. Prin aceste artefacte se creează noi solidarităţi în grupuri care de fapt nu se cunosc. Unele deţinute se cunoşteau încă din libertate, dar multe dintre persoane nu s-au văzut niciodată. În interiorul penitenciarului, femeilor le era interzisă orice formă de manifestare a dragostei. Era interzis să oferi unei colege de cameră din propria ta raţie de mâncare, aşa insignifiantă cum era, intervenea pedeapsa imediat. În acest context, astfel de obiecte, darurile şi circulaţia lor de la o persoană la alta au reprezentat un element foarte important.
Timpul este un alt element-cheie în a înţelege aceste obiecte. În contextul închisorii, durata de confecţionare era foarte lungă. Trebuia să te fereşti, să nu fii văzut sau să nu fii turnat de cineva din cameră că te ocupi cu aşa ceva. Dura să obţii materia, apoi să faci rost de nişte obiecte cu care să prelucrezi materialul, materia primă obţinută, că era pânză, marmeladă sau os. Astfel de obiecte religioase nu erau pur şi simplu nişte simboluri ale credinţei, ale identităţii religioase a persoanei care confecţiona obiectele. Aceste femei nu fac obiecte doar de dragul de a lucra ceva ca să nu stea degeaba, ci își manifestă pur şi simplu exterior simbolic credinţa. În momentul realizării lor, obiectele deşteaptă în persoana care le elaborează senzaţia libertății. Pe lângă faptul că puteau să înfrumuseţeze corpul, confecţionarea şi contemplarea acestor obiecte reprezenta totodată un prilej de a evada din contextul din care deținutele se aflau. În loc să evadeze din lumea respectivă, în loc să o nege, femeile pur şi simplu transformau ceea ce exista. Un buzunăraş aplicat pe o zeghe formează împreună un nou obiect. Nu e nici doar buzunăraş, nici doar zeghe, devine zeghe cu buzunăraş. Din momentul acela este un nou obiect, avem de-a face cu un act de transfigurare, se naşte un nou obiect. Femeile iau din lumea în care se află o serie de elemente, adaugă altele pe care ele le confecţionează şi astfel creează o cultură materială, creează obiecte totalmente noi. Se nasc noi obiecte, căci femeile creează un nou repertoriu de elemente, ele metamorfozează vechi obiecte în unele noi, le reciclează, scot fire şi creează, împletesc noi obiecte din cele vechi.

În raport cu zeghea şi cu universul carceral, femeile introduc un nou univers cromatic, radical diferit şi ca bogăţie, şi ca ordine. Ele creează o nouă geometrie. Obiectele ce ies din mâinile lor participă şi întreţin o economie a darului, o circulaţie, o extindere, o prelungire a dragostei de la persoană la persoană. Această economie a darului se constituie într-o formă de rezistenţă. Ele însă nu se mulţumesc pur şi simplu cu un act de rezistenţă, cu o defensivă, ci pur şi simplu transfigurează contextul în care se află. Combinând obiectele, reciclân­du-le, se creează „altceva” ce reflectă o „artă” doar de ele ştiută.

Şi mai important este însă că obiectele confecţionate de femei încetează la un moment dat în decursul biografiei lor să mai fie doar obiecte asociate cu experienţele carcerale, devenind astăzi, măcar în parte, obiecte legate de suferinţa acestor femei pentru Hristos. Ele devin obiecte care se asociază cu noii mărturisitori şi mărturisitoare.

Cu alte cuvinte, obiectele își continuă biografia, biografia lor nu încetează odată cu încetarea represiunii, biografia lor nu încetează nici măcar cu dispariția celor care le-au confecționat sau utilizat. A vorbi astăzi despre aceste femei care au suferit foarte mult în închisorile politice, a le aduce acum în atenţia noastră echivalează cu un act similar Învierii.

(Fragmente din conferinţa „Povestea obiectelor confec­ționate de femei în închisorile politice comuniste”, sus­ținută la Biserica „Sfântul Silvestru” din București de Radu-Alexandru Dragoman, cercetător în cadrul Institutului de ­Arheologie „Vasile Pârvan“ al Academiei Române; transcriere şi adaptare de Ionuţ ­Aurelian Marinescu - Ziarul Lumina, ediția electronică din 15.05.2016)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii