Întrebarea aceasta a fost ridicată de numeroase ori în ultimii ani, uneori cu argumente de bun simț, alteori cu vădită indignare, însă dat fiind că Biserica a stabilit ca 2017 să fie „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”, ținem să adăugăm și noi câteva opinii la această problematică din viața Bisericii.

Mai întâi, cine sunt „Sfinții închisorilor”? Răspunsurile imediate ar putea invoca nume precum Valeriu Gafencu, părintele Ilarion Felea, părintele Florea Mureșan, Daniil Sandu Tudor sau Gherasim Iscu, martiri îndeobște cunoscuți și acceptați în sânul pleromei Bisericii.

Alții ar adăuga aici și pe marele poet creștin Traian Dorz, sau pe admirabila țărancă Elisabeta Rizea, ceea ce mulți vor zice că merită, chiar dacă poate vor mai fi și rezerve. Alții vor dori să adauge la această listă și pe părintele Dumitru Zamisnicu sau pe părintele Nil Dorobanțu, ceea ce unii vor zice da, în timp ce alții vor avea cu certitudine anumite rezerve. Iar alții l-ar adăuga aici și pe Corneliu Zelea Codreanu... iar discuțiile ar începe să se complice foarte mult, dând naștere la divergențe majore între creștini.

De ce am pus întrebarea de mai sus? Pentru a arăta că sub emblema generică „Sfinții închisorilor” circulă mai multe curente de înțelegere a martirajului din epoca modernă, animate de creștini care nu au întotdeauna o viziune comună asupra problemei în cauză. De ce lucrul acesta? Întrebarea este temă de reflexie pentru fiecare dintre animatorii subiectului, dar și invitație din partea noastră la dialog de lămurire.

Cert este că o eventuală canonizare tocmai rolul acesta l-ar avea, de a aduce oamenii la un numitor comun după o cernere în vâltoarea acestor curente (dintre care unul este și cel al demersului de față) astfel încât să nu se mai lase umbre de îndoială și pricini de partizanat ideologic, indiferent de culoare. Deci este clar că dacă canonizarea, sau mai bine spus un șir de canonizări nu este încă absolut necesar, în timp cu siguranță va fi.

Numai că Biserica, în ansamblul ei, nu a stat degeaba până acum. Au fost, sunt și vor mai fi o multitudine de eforturi depuse în această direcție, care până acum s-au concretizat sub nenumărate forme: tipăriri de carte, organizare de simpozioane, dezbateri și conferințe; realizarea de emisiuni și documentare; organizarea de pelerinaje și pomeniri, toate făcute de cele mai multe ori prin eforturile corelate cu clericii, sau cel puțin cu binecuvântarea lor, incluzând aici și înalți prelați ai Sfântului Sinod.

Ei bine, toate aceste realizări sunt pași de temelie care s-au făcut deja pentru viitoarele canonizări ale neo-martirilor români din secolul XX. Deci Biserica, în ansamblul ei, a făcut multe până acum. Că au existat inerții, rețineri, frici sau chiar preconcepții la nivel de ierarhie în privința subiectului, asta nu negăm. Dar atâta timp cât direcția generală a ierarhiei a fost și este de receptivitate, dezgheț și conlucrare din ce în ce mai vizibilă pentru asumarea martirajului creștin din epoca modernă, întrebări ca „De ce nu sunt canonizați Sfinții Închisorilor” sau „Când vor fi canonizați aceștia?” nu-și au temeiul să fie puse într-o cheie inflamată și moralizatoare.

Din punctul nostru de vedere canonizarea neo-martirilor din epoca modernă nu reprezintă un scop în sine! Nu reprezintă un scop pentru că în viața duhovnicească nu ne ajută prea mult să obținem o certificare formală în Sinaxar, care desigur că are importanța ei reactivă, ci ne interesează să cultivăm o memorie pilduitoare și lucrătoare, astfel încât faptele de credință ale noilor martiri și mărturisitori să inspire și să încurajeze generațiile de azi și de mâine la asumarea vieții în Hristos. Altfel spus, să devenim și noi mărturisitori ai lui Hristos, prin gândirea și faptele noastre. Bine, bine, ne vor spune unii confrați, dar inclusiv rolul acesta îl au prăznuirile din calendarul bisericesc. Așa este, însă lucrul pe care vrem să-l evidențiem este că noi ar trebui să ne (con)centrăm nu pe cererile de canonizare, sau pe o așteptare frustrantă, ci pe eforturile de cunoaștere temeinică a oamenilor și faptelor, și mai ales de înțelegere a proceselor sufletești de convertire prin care unii dintre acești au trecut, fie înainte de arestare, fie în timpul detenției, și prin care au ajuns la măsura de „sfinți ai închisorilor”, ca să ne însușim fiecare dintre noi aceste lecții, iar apoi o eventuală canonizare va veni ca efect de masă. Defapt, canonizarea „sfinților închisorilor” asta ar și trebui să fie: constatarea că jertfa lor a rodit în generația actuală fapte vrednice de pocăință (Luca 3,8).

De aceea, în ceea ce ne privește, încă de la început am mers pe ideea că este mai important pentru folosul nostru sufletesc să suscităm interesul pentru acest subiect, și pentru istoria recentă în general, apoi să cultivăm o memorie pilduitoare pentru viața creștină, fără a uza prea mult de sintagma „sfinții închisorilor”.

Mărturisim că încă de când ne-am hotărât să pornim acest demers, una din grijile care ne-au frământat major, a fost ce denumire va avea proiectul online. Am fi putut foarte ușor să preluăm și să uzăm de expresia „sfinții închisorilor”, singura care circula la vremea aceea pentru popularizarea martirajului din închisori dar am refuzat. De ce? Din câteva motive. Să explicăm:

Nu este greu de constatat că sintagma „Sfinții închisorilor” este una elitistă, ceea ce nu este o problemă în sine, dar poate deveni o problemă prin modul în care este instrumentalizată. Din pricina limitării elitiste, am sesizat două neajunsuri în cazul preluării acestei optici într-un demers de popularizare personal, ca al nostru:

a) pentru a populariza în mod constant un grup de creștini sub titulatura de „sfinți”, îți mai trebuie și autoritate eclezială pe lângă argumente, ori noi n-aveam și nu avem.
b) orice încercare de a lărgi grupul de „sfinți ai închisorilor” cu nume noi, stă sub semnul subiectivismului, atâta timp cât nu este confirmată de o largă comunitate eclezială, și după criteriile consacrate ale Bisericii, peste care Dumnezeu are ultimul cuvânt de spus, prin semne și minuni.

Deci noi am încercat să evităm aceste neajunsuri printr-o altfel de abordare, care să fie mai largă și mai nuanțată.

Așa că frământările noastre și-au găsit inspirația în titlul albumului „Fericiți cei prigoniți” scos la Mănăstirea Diaconești în anul 2008, mai ales că este un dicton evanghelic, rostit de însuși Dumnezeu întrupat. Deci, Fericiţi cei prigoniţi... pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 10) și „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”(Matei 5, 6) și „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.” (Matei 5, 11)

În acest fel n-am mai făcut caz exclusiv de „sfințenie”, deși în cazul creștinilor martirizați înțelegem că este vorba chiar de sfinți. Numai că față de creștinii care nu au fost supuși martirajului, preferăm să ne raportăm cu sintagma „mărturisitori”, înțelegând prin aceasta pe toți acei creștini drept-slăvitori care prin atitudinea, gândirea și faptele lor au dat o mărturie a viețuirii creștine, mai presus de orice preferință ideologică. Deci nu includem în această categorie pe toți foștii deținuți politici, dar nici nu îi ignorăm în ansamblu, pentru că de la toți avem câte ceva de învățat. Așadar, prin utilizarea titulaturii de „mărturisitori” nu vrem să trimitem neapărat la titulatura de „sfinți”. Nu vrem să uzăm de cea din urmă titulatură decât cu precauție, căci avem nevoie de proba timpului și temeinică cercetare, cu confirmare eclezială.

Intenția noastră este de a face apropieri cuminți și cât mai sigure față de niște oameni pe care îi putem lua drept modele de oameni îmbunătățiți cel puțin raportat la perioada carcerală, cu rezerva că mai putem și greși.

În orice caz, indiferent dacă unii mărturisitori vor fi consacrați ca modele integral de urmat sau nu, noi ne asumăm că până atunci suntem într-un proces de lămurire, de cernere, în care învățăm: să prețuim, să avem compasiune, să avem înțelegere, să avem discernământ, de la caz la caz și de la situație la situație.

Revenind la subiect, în ceea ce privește termenele unor eventuale canonizări, noi îndemnăm la răbdare pentru ca oamenii pregătiți ai Bisericii să poată studia și sintetiza toate izvoarele istorice, pentru a aproxima cât mai fidel adevărul istoric în lumina Adevărului Hristos. Iar noi să-l chemăm pe Dumnezeu permanent în această lucrare, ca să releve adevărul mai ales acolo unde intervin limitele umane.

Până atunci, din puțina noastră experiență a cercetării memorialisticii de detenție, semnalăm că există câteva riscuri în privința perceperii biografiilor de martiri și mărturisitori, care pot duce la înțelegeri distorsionate.

Primul risc este de a gira tacit sau explicit anumite derapaje ideologice de conjunctură din parcursul vieții martirilor și mărturisitorilor doar pentru că prevalează în mod indubitabil faptele de credință.

În ceea ce privește martirajul creștin din perioada interbelică, până la căderea comunismului, noi creștinii de astăzi, oamenii simpli ai bisericii, trebuie să învățăm să discernem între atitudinile politice și cele de mărturisire creștină ale uneia și aceleiași persoane! De multe ori cele două planuri se întretaie, ba încă se substituie unul altuia și de aceea se confundă.

Al doilea risc, în complementaritate cu primul, este acela de a privi martirajul creștin din închisori și eroismul din rezistența armată prin lentile politizante, cu care să se bifeze viziunile/simpatiile politice personale, din prezent. De aceea au apărut și încă circulă expresii pseudo-teologice, gen „martirii legionari” sau „martirii țărăniști” și tot de aceea unii militanți ai istoriei recente vor să împartă rezistența anticomunistă în „anticomunism democratic” și „anticomunism nedemocratic”, ceea ce este un cinism flapant la adresa luptătorilor anticomuniști.

Martirii sunt ai Bisericii și punct. Eroii sunt ai neamului și punct. Nu este nevoie și nici folositor să-i „îmbrăcăm în straie politice” și nu ar trebui să le îngroșăm ori subția tușele opțiunilor politice mai mult decât a a fost realitatea. Că fiecare a avut la un moment dat o simpatie politică sau că a militat chiar în cadrul unui partid, este categoric necesar de știut, dar nu pentru a proiecta o biografie asupra întregului eșafod politic în care s-a înregimentat, care-i mult mai complex și nuanțat, fie că vorbim aici de foști țărăniști, legionari, liberali sau chiar socialiști și cuziști. Pentru că în toate partidele din perioada interbelică putem găsi oameni de calitate morală indubitabilă dar în același timp și de calitate cel puțin îndoielnică. Și aici am vorbit doar de oameni, nu și de doctrine, unde discuția devine și mai largă. Dacă vrem să fim onești și riguroși, pe noi ne interesează să privim lucrurile punctual, de la caz la caz, și să vedem cum a acționat civic fiecare persoană din interiorul „vehicolului politic” la care a optat, dincolo de perspectiva de ansablu a acelui partid. Doar așa putem stabili cât de morale sau imorale au fost anumite fapte, și prin urmare de urmat sau dezaprobat.

Un alt risc este acela de a privi în mod static fragmentele biografice pe care le recuperăm, ca și cum în mod necesar ar fi reprezentative pentru întregul parcurs al vieții. Lucrurile nu sunt întotdeauna așa. Chiar dacă noi personal ne-am concentrat și ne concentrăm pe recuperarea firului biografic din perioada represiunii politico-religioase asta nu înseamnă că nu tindem spre o vedere de ansamblu a fiecărei persoane și perioade istorice. Fiecare persoană a avut o evoluție, o devenire, atât în plan spiritual cât și politic, și nu de puține ori evoluțiile au fost spectaculoase, indiferent de direcție. Cu riscul de a fi obositori, repetăm și vom mai repeta: pe noi ne interesează în mod special procesele sufletești prin care a trecut fiecare persoană în parte și valorile pe care le-au cultivat în fiecare plan al vieții, fie el familial, profesional, cultural sau politic, iar asta până în ultima clipă a vieții.

Dar pentru ca lucrurile acestea să fie cunoscute și înțelese deplin, este nevoie de oameni bine pregătiți, de eforturi susținute, de timp și de împreună rugăciune. Și credem că din toate cele enumerate avem nevoie de mai mult. Prin urmare, vă invităm ca fiecare să-și aducă obolul.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii