Comunismul necesită o înțelegere, un răspuns creștin autentic; acolo unde întâl­nește acest răspuns, în sufletul credinciosului și înlăuntrul Bisericii, unde este celebrată Liturghia, el este anihilat; acolo unde simte că adevărul creștin lipsește, devine insolent, nerușinat, aproape de neînfrânt. Fără nici o exagerare și fără nici o metaforă, unei conștiințe treze comunismul îi apare drept evanghelia ine­xis­tenței lui Dumnezeu, drept cel mai desăvârșit catehism al întunericului (până la ora actuală) (André Scrima, 1956).

André Scrima își intitulează scrisul memorialistic Timpul rugului aprins – el vorbea într‑adevăr despre un timp al Rugului Aprins: nu numai într‑un sens istoric, de timp propice, potrivit pentru ceea ce s‑a întâmplat la Antim, ci și într‑un sens spiritual: felul în care experiența de la Antim și de după Antim a ieșit din timpul obișnuit și a câștigat un timp al veșniciei în sufletele celor de acolo.

Timpul veșniciei, redescoperit la Antim de cei din Rugul Aprins, a intersectat timpul dur al comunismului: întretăierea dintre timpul orizontal, al istoriei, și cel vertical, al recuperării veșniciei.

Intersectarea celor două timpuri duce la o tensiune permanentă: pe de o parte, din cauza condițiilor istorice (opresivitatea regimului comunist), iar pe de alta, pentru că această întretăiere exprimă tensiunea din viața de zi cu zi a creștinului: a fi din lume și a nu fi din lume; a fi supus vremurilor și a fi totodată deasupra lor, de vreme ce logica creștinului o sfidează pe cea a lumii.

În acest fel cred că poate fi definită și situația Rugului Aprins: o replică originală dată agresiunii propagandei comuniste de la mijlocul anilor 1940, centrată comunitardatorită apropierii sufletești generate de preocupări și interese comune. Acest răspuns a continuat prin încercările de supra­viețuire interioară într‑un regim totalitar, fără a face compromisuri de idei sau de credință, fără a renunța la libertatea gândirii și la felul de a fi reflexiv, nuanțat, critic, propriu intelectualului. Eticheta de „rezistență prin cultură” dată Rugului Aprins (în sensul unui demers intelectualist de anticomunism) nu reflectă suficient natura fenomenului: replica Rugului Aprins reprezintă, în esență, răspunsul unor creștini la exigențele absurde, idolatrizante ale cezarului acestei lumi.

Tensiunea planurilor se exprimă așadar prin contrastul de fond dintre timpul Antimului și comunism versus timpul comunismului și Rugul Aprins. La Antim, timpul Rugului Aprins a însemnat deopotrivă o întâlnire fericită a oamenilor de aceeași taină, o experiență vie a rugăciunii, mijlocită prin Ioan cel Străin, un context istoric care predispunea la priveghere, încordare, trezvie și trezire deopotrivă, dar și o formă pastorală și misionară extrem de originală.

Existența Rugului Aprins în timpul comunismului a însemnat și o încercare de conservare a moștenirii intelectuale a vechiului regim, a ceea ce rămăsese contrar sistemului nou de valori. Intelectualii de la Antim se încadrau într‑o tipologie a intelectualului interbelic: căutător, angajat, cultivat, îndrăzneț. Un astfel de profil nu transforma intelectualul într‑un favorit al regimului: obiceiurile și opțiunile sale culturale veneau în contradicție cu semidoctismul, propaganda și îndoctrinarea, consimțirea opresivității, compromisul moral și ideologic.

Putem vorbi de rezistență împotriva comunismului dusă de membrii Rugului Aprins? Ca o consecință, poate. Cu siguranță, nu ca o intenție declarată sau ca scop primar al celor din Rugul Aprins. Cercetătorii insistă asupra calității de „cerc cultural”, „cerc de studiu”, „grup de practică și reflecție religioasă” a acti­vităților de la Antim - și, de altfel, această expresie fericită care a întrunit deopotrivă monahi și mireni în căutările lor mai adânci asupra credinței creștine este ceea ce a făcut în primul rând ca Rugul Aprins să fie reținut în memoria colectivă. E o perioadă uimitoare, de adevărată sobornicitate înainte de intrarea în întunericul comunist.

Peste această formă de cerc cultural s‑a suprapus imaginea martirajului, căci, la un deceniu după instaurarea regimului comunist, cei mai apropiați din cercul de la Antim, alături de alți duhovnici sau teologi (părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae), precum și câțiva studenți care intraseră sub aripa spirituală a ieroschimonahului Daniil și a arhimandritului Benedict au fost arestați și con­dam­nați pentru uneltire contra ordinii sociale, constituind așa‑zisa „orga­nizație subversivă Rugul Aprins”. Ieroschimonahul Daniil, principalul artizan al întâlnirilor de la Antim și catalizator al întâlnirilor din anii 1950, a murit în închisoare la Aiud; medicul Vasile Voiculescu a murit la scurt timp după eliberare, purtând rana grea a anilor de temniță. Toți membrii lotului au fost atinși de semnele acestei suferințe și de consecințele statutului de fost deținut politic - fie că a fost vorba de urmărirea de către Securitate (Alexandru Mironescu), fie de șicanele acesteia (părintele Arsenie Papacioc), fie de neintegrarea socială (Șerban Mironescu), fie de suferințele medicale, psihice (George Văsâi) ca urmare a perioadei de detenție. Rugul Aprins devine astfel sinonim nu numai cu flacăra rugăciunii, ci și cu arderea‑de‑tot, cu jertfa.

Spre deosebire de alți mărturisitori care L‑au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin detenție, pentru intelectualii de la Antim momentul închisorii nu a reprezentat începutul ancorării lor în credința creștină și al cunoașterii lui Dumnezeu, ci punerea lor la încercare, trecerea lor prin foc pentru idealul hristic pe care îl urmau de atâta timp.

(Ioana Ursu - Ziarul Lumina, ediția electronică din 19 februarie 2017)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii