Calvarul AiuduluiGulagul românesc a fost un spaţiu al paradoxurilor, în care violenţa torturilor şi brutalitatea torţionarilor au generat libertatea spiritului, care a reprezentat fundamentul rezistenţei deţinuţilor în faţa acelei lumi a morţii. Dacă sistemul carceral comunist a „oferit” celor închişi foame, frig, izolare, bătăi, în schimb, aceş­tia au oferit, deopotrivă torţionarilor şi nouă, celor de azi, creaţii ale spiritului care au depăşit gardul de sârmă ghimpată al temniţei.

Sărbătorile reprezentau, pentru deținuți, momente de intensitate spirituală, în care întreaga suferință era convertită comunitar în duh de rugăciune. Nașterea Domnului, o sărbătoare prin definiție a familiei, accentua dorul de casă, către cei rămași dincolo de zidurile temniței, în închisoarea cea mare, care era România comunistă. Tocmai de aceea, regăsim evocarea Crăciunului ca un laitmotiv al memorialisticii de detenție, majoritatea autorilor descriind modul cum cei închiși trăiau această sărbătoare.

„Bucurii mă inundau în cele din adâncuri şi cerurile se deschideau uimitor...”

Un astfel de moment este Crăciunul anului 1949, trăit în plină reeducare de la Pitești și descris de către Ioan Ianolide, care rezumă întregul efort duhovnicesc al celor închiși, în acel context dramatic, al violenței extreme ce urmărea decreștinarea deținuților: „În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate. După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor. Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor”.

Colindele închisorilor

Despre pregătirile și trăirea sărbătorii Nașterii Domnului în celulele închisorilor găsim infor­mații chiar și în dosarele Securi­tății, care menționează rugăciunile, slujirea liturgică și colindele cântate în surdină de către cei închiși. Astfel de activități nu rămâneau nesancționate, izolarea în carceră și înfometarea reprezentând pedepsele acordate atât de facil de către gardieni.

De exemplu, într-o notă informativă despre activitatea lui Valeriu Gafencu și a celor apropiați lui la închisoarea Târgu-Ocna aflăm detalii despre colindele pe care deținuții le cântau în celule: „De asemenea, el cântă în cameră singur şi împreună cu corul camerei, pe care se pare că el l-ar fi iniţiat, colinde religioase «Lin, lin, aşteptăm pe cruci de chin», «O ce veste minunată, cei din închisori te aşteaptă-n zori», şi «O, brad frumos» cu versurile «În frigul temniţei mă frâng» şi se încheie «Şi-mi pare temniţa mormânt a tinereţii mele»“.

Un capitol însemnat, poate cel mai reprezentativ, al liricii de detenție l-au constituit colindele care, odată create, intrau deîndată pe „releul închisorii”, fiind memorate și împărtășite celorlalți deținuți.

Alături de autorii consacrați precum Radu Gyr și Nichifor Crainic, s-au remarcat și poeți precum Ștefan Tumurug, Eugeniu Indreica Damian, Zorica Lațcu, Traian Popescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Ovidiu Vasilescu, Valeriu Gafencu, Valeriu Anania sau Constantin Dragodan.

„Azi nu mai vine Moş Crăciun/ Ci doar tristeţile se-adun...”

Colindele, prin profunzimea mesajului lor, pot fi considerate traduceri culturale ale suferinței, care exprimă, într-un mod deplin, tensiunea dramatică a detenției. Aceste creații fac parte, alături de lucrările memorialistice, din patrimoniul gulagului românesc.

Privite sub aspect istorico-teologic, aceste colinde rezumă temele majore ale experienței detenției în temnițele comuniste. În primul rând se remarcă tema amintirii, a dorului pentru cei de dincolo de zidul închisorii, imaginea Crăciunului petrecut în familie contrastând cu însingurarea celulei: „O, brad frumos, ce sfânt păreai/ În altă sărbătoare…/ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ Ci doar tristeţile se-adun/ Să-mi plângă lângă uşă./ Împovărat de doruri plâng,/ Şi-mi pare temniţa mormânt/ Al tinereţii mele” (Radu Gyr).

Aceeași temă, a amintirii și a dorului față de casa aflată departe, se regăsește și la prizonierii români trimiși în Siberia: „Sub fereastra amintirii ne-adunăm,/ cântecul de-altădată-l colindăm./ Trec în caravană magii dorului,/ peste fruntea rece-a luptătorului” (Ștefan Tumurug).

„Drept tămâie-am pregătit/ Lacrimi grele-n căni/ Aur: lanțul ruginit/ Smirnă: sânge-n răni”

Suferința detenției reprezintă un alt motiv des întâlnit în colinde, o suferință manifestată aparent contradictoriu. Pe de o parte, versurile descriu greutatea detenției, dar, pe de altă parte, „instrumentele de tortură” și suferința în sine menționate devin daruri oferite Pruncului Hristos: „Colindăm flămânzi și goi/ în pridvor de cânt/ Anii cern zăpezi pe noi/ Vise aprinzând… Zac la ușă drugii grei/ Rănile ne dor/ Lanțurile-s clopoței/ Ruga noastră-i cor./ Doamne, mâna să-Ţi întinzi/ Peste robii tăi/ Ca-n adâncuri să ne-aprinzi/ Stea de vâlvătăi./ Inimile, în cununi/ Vom aduce-n dar/ Peste jertfa lor s-aduni/ Nimburi mari de har./ Drept tămâie-am pregătit/ Lacrimi grele-n căni/ Aur: lanțul ruginit/ Smirnă: sânge-n răni” (Constantin Dragodan).

Suferința, asumată deplin, devine jertfă curățitoare care-i apropie pe cei închiși de Hristos: „Cântă robii Domnului/ Înjugaţi cu jugul Lui./ Dar cântarea lor e mută,/ Că-i din suferinţă smulsă,/ Şi-i cu rugăciuni crescută./ În inima robului/ Domnu-Şi face ieslea Lui/ În noaptea Crăciunului./ Lângă micul copilaş/ S-a oprit un îngeraş/ Ce-i şopteşte drăgălaş:/ Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-I Domnu-ntemniţat;/ Şi copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască Praznic mare” (Valeriu Gafencu).

Copilul la care s-a referit în colind Valeriu Gafencu, după cum amintește Ioan Ianolide în memoriile sale, este însuși părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, căruia îi este dedicată această creație și care a suferit moarte martirică în Ajunul Crăciunului 1951, în temnița de la Târgu Ocna. Alături de trăirea isihastă ce i-a împlinit parcursul biografic, părintele Gherasim Iscu a rămas în memoria gulagului românesc prin serenitatea cu care și-a trăit sfârșitul, iertându-l pe însuși torționarul care-i provocase atâta suferință.

Ca un corolar al acestor creații-testament, se evidențiază colindul lui Ovidiu Vasilescu, ce devine rugăciune euharistică, prin care cei închiși Îl invocă cu îndrăzneală pe Hristos, conștienți fiind de jertfa închinată Acestuia: „Doamne-n noaptea asta m-am gândit să-ți cer/ Să trimiți un înger tânăr și frumos/ Cu fum de tămâie și de chiparos/ Să-mi sfințească, Doamne, temnița săracă/ Și s-o scoată Bunul de sub promoroacă/ Și să mai aducă, Doamne, pentru noi/ Pentru osândiții flămânziți și goi/ Aburul din pâinea pe care-o visăm/ Care ne-ncălzește când toți o gustăm/ Pâinea Sfântă-n care, Doamne, Tu te frângi/ Și aghiasma-n care lacrimile-Ți frângi/ Tu mă iartă, Doamne, pentru câte-Ţi cer/ Dar în deznădejdea-n care suntem noi/ Sfinții înșiși, Doamne, ar avea nevoi”.

(Dragoș Ursu, „Lin, lin, aşteptăm pe cruci de chin...” în Ziarul Lumina, ediția electronică din 24 decembrie 2017)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii