Soarta culturii

Printre preocupările multilaterale ale comunismului, sau mai bine zis ale Moscovei în România, de o deosebită atenţie s-a bucurat şi literatura. Din primele momente s-a încercat încolonarea intelectualilor după scursura analfabeţilor, care în majoritatea cazurilor nu cunoşteau nici limba Ţării.

Producătorii nemuritorului, ai culturii, admiratorii fiicelor lui Zeus şi ale Mnemosinei, au fost goniţi din Parnasul românesc, căutându-li-se Musagetul. Nu a fost greu de găsit, fiindcă ceea ce mai rămăsese din Mihail Sadoveanu a văzut lumina „întunericului” venind din răsărit. Fără să mai ţină seama de figura lui Ştefan cel Mare pe care-l evocase luptând la hotare şi întărind cetăţi de apărare pe Nistru, Mihail Sadoveanu a trădat plăieşii ajutând instaurarea „întunericului”. Acest maestru al condeiului a ocupat sub noua eră începută funcţii de conducere în politică şi literatură demne de un adevărat înscăunat al N.K.V.D. – ului.

După ce s-a făcut lumină în bezna aşternută, a început căutarea colaboratorilor şi vânarea indezirabililor. DA … colaboratori, pentru că literatura a încetat de a mai crea frumosul. Îşi schimbase menirea. Slujitorii rămaşi credincioşi chemării lor vor sluji arta surghiuniţi, până vor cădea.

Zişii literaţi, colaboratori ai satanicului sistem, vor deveni hăitaşii securităţii, adulmecând pe acei ce nu erau aliniaţi, sau mişcau în front. Ei nu făceau decât semn şi organele represive acţionau cu promptitudine. Un prim şef de haită a devenit slugarnicul Mihai Beniuc pus numai pe rele. Şi-a mai făcut apariţia un „astru” ivit din flori, în gropile lui Oatu, crescut în minciună şi linguşire, protector al falsului şi plagiatului, cu tupeu şi rea credinţă.

La comandă, după ei s-au aliniat: Prea plecatul Radu Boureanu. Şerban Cioculescu, puţin mai mult înţelegător al vremurilor noi. Critic literar transformat pentru avantaje, peste noapte, în critic politic slujitor al intereselor Moscovei. În anul 1961 a acuzat vehement asasinatul lui Patrice Lumumba, care urmărise comunizarea Zairului (Congo-Belgian) . Dar n-a spus nici un cuvânt pentru salvarea fratelui său – Radu Cioculescu – care, ajuns schelet din cauza regimului de exterminare comunist, murea în acelaşi timp, la închisoarea din Piteşti, fără nici un fel de îngrijire.

Acesta era umanismul comunist care trebuia infiltrat generaţiilor tinere: ura permanentă, ura împotriva tuturor, ura împotriva părinţilor, fraţilor, prietenilor pentru triumful satanic în toate sectoarele vieţii.

George Sinescu, descoperindu-şi calităţi de cetăţean-deputat, Se prostituează şi se prosternează, încheindu-şi cariera de demn profesor şi literat.

Filosoful Mircea Florian, care până la vârsta de 57 de ani pledase idealismul raţionalist generaţiilor de studenţi ce-l audiaseră, descoperă pe urmele lăsate de cişmele ruseşti şi în amorul colectiv că ceea ce susţinuse o viaţă întreagă a fost o inepţie. Filozofia marxistă pe care începe s-o propage silabisind-o, urmând „indicaţiile preţioase” ale lui Iosif Chişinevschi, va face din el un politruc intelectual, în timp ce colegii lui de generaţie şi catedre universitare vor fi smulşi patrimoniului cultural şi aruncaţi în lagărele de exterminare (Coco Dumitrescu, I.N. Finţescu, George Fotino, Gheorghe Leon, Alexandru Marcu, Istrate Micescu, Ştefan Neniţescu, P.P. Panaitescu, Victor Papacostea, Ion Petrovici, Sauciuc Săveanu, George Strat, Hanibal Teodorescu, Mircea Vulcănescu şi alţii foarte mulţi).

Zaharia Stancu, sluga credincioasă a Moscovei şi a uneltelor instalate la Bucureşti, a susţinut regimul pervers şi a slăvit analfabeţii regimului comunist. A făcut din Uniunea scriitorilor o agentură a securităţii printre intelectuali. 
Demostene Botez a ajutat cât a putut mai mult la dărâmarea altora şi la negarea trecutului, susţinând epurarea literaturii de valorile autentice româneşti.

Iorgu Iordan va rămâne o ruşine a intelectualităţii. 
Mihai Ralea a pornit conştient spre compromisuri încă din anul 1938, pentru a trăi mai bine. Înfruptându-se din nenorocirea altora, negând cele susţinute înainte de 1944, înrolându-se ca voluntar în clica trădătorilor intelectualităţii.

Gheorghe Zâne, un alt om al compromisului lipsit de coloana vertebrală.

Eugen Frunză, poet şi politruc angajat în represiunea populaţiei ca prefect de Rădăuţi, sprijinit de trupele ruseşti pentru a-şi îndeplini misiunea. Ca redactor la Scânteia manevrează minciuna şi încurajează mistificarea adevărului. 
Printre intelectualii care au ajutat cele câteva sute de comunişti să instaleze teroarea în ţară, se numără: Dr. Dumitru Bagdasar, Dr. CI. Parhon, Octav Livezeanu, Grigore Moisil, Simion Stoilov, Miron Niculescu …

Parte din scriitori şi intelectuali s-au aşezat sub vremi … au devenit scribi simbriaşi… papagali moscoviţi .silabisind învăţăturile lui Marx şi sărind în picioare – fără comandă – ori de câte ori auzeau cuvântul: Stalin. 
Unii ascultau smeriţi şi priveau bagheta lui George Georgescu – o altă arătare – care de bună voie şi nesilit de nimeni, a început să slăvească partidul comunist, călcând peste principii şi prietenii, numai pentru a-i fi lui bine şi a fi satisfăcută.

Nu poate fi trecut cu vederea maestrul Tudor Arghezi, cântăreţ de curte, cădelniţând pe asupritori atât în 1916, cât şi după 30 de ani, chiar dacă aveau altă naţionalitate. Arghirofil neegalat. Nevertebrat în literatură şi în viaţa publică. După ce Iosif Chişinevschi „i-a deschis ochii”, a avut; neruşinarea să compare instaurarea regimului comunist de către ruşi cu „Descălecarea” prin care Neamul Românesc reapărea în istorie, scuturându-şi jugul apăsător, tot al hoardelor răsăritului aşezate în pustă.

Fostul Tudor Vianu. Punct. Acum a devenit Vianu Tudor, învăţăcel la şcoala nouă, pornit să silabisească marxismul, odată cu observarea instaurării comunismului. Se făcea că se străduieşte să-l înţeleagă şi să-l aplice. Şi-a făcut intrarea triumfală în ale politicii, prin transpunerea marxismului în practică cu ocazia primelor alegeri studenţeşti de la facultatea de Litere şi Filozofie din 15 Februarie 1946. Aici şi-a murdărit prestigiul prin aplicarea metodelor de boicotare, acceptând să devină o unealtă în mâna unor bătăuşi şi analfabeţi ce asaltau universitatea. Erau aceiaşi, viitorii condeieri marxişti, care îşi arătaseră măiestria în mânuirea ciomegelor pe data de 15 Mai 1946, când au devastat ATENEUL ROMAN. Dar Vianu Tudor nu s-a murdărit pe gratis. Răsplata i-a fost: Ambasada de la Belgrad. Numai la doi ani după această faptă – de neiertat – spunea grijuliu unui coleg din tinereţe, prudent ca să nu-l audă cineva: „Porcii ăştia de comunişti ne-au standardizat”. Nu se ştie cât era de sincer. Aceasta o spunea după ce gustase plăcerea diplomaţiei şi amărăciunea piciorului în fund. Dar n-a căzut în el, şi n-a avut nici remuşcări. A încercat să plutească … menţinându-se … slujind în continuare familia porcinelor, care pentru devotament l-a făcut în 1955 aşa zis academician. Când în 1958 peste ţară se aşternea un nou val de teroare, când Constantin Noica, Vladimir Străinu, Alexandru Paleologu, Dinu Pilat şi alţi scriitori erau aruncaţi în închisori, Vianu Tudor era numit Secretarul General al Comisiei Naţionale pentru U.N.E.S.C.O. Mergea acolo să reprezinte intelectualitatea şi cultura. Autenticii reprezentanţi erau supuşi în schimb, regimului de exterminare. Pentru abnegaţie a fost răsplătit cu carnetul de membru de partid, iar pentru îndoctrinare marxistă cu Premiul de Stat. VIANU Tudor şi-a dat seama că a înghiţit din când în când câte o spurcăciune, şi a voit în Mai 1964, pe patul de la spitalul Elias, să-şi cureţe sufletul. în ultimele clipe a cerut un preot.

I s-a răspuns … Cum se poate asta? … aici e spitalul Comitetului Central al partidului comunist.

Şi bietul Tudorică a murit nespovedit … neîmpărtăşit … după ce abdicase de la conducerea unui curent estetic literar propăvăduit de la înălţimea Catedrei Universitare, aplecându-se docil la semnul discret al partidului transmis pe coardele de legătură, pentru a scrie ca un gazetar de periferie.

Şi Giurescu Constantin. Cât i-a servit, şi tot în închisoare a ajuns. Şi nu s-a lăsat îngenunchiat. A servit cu conştiinciozitate administraţia închisorii care, mişcată de serviciile unui profesor universitar, a avut grijă de el, în timp ce colegii lui de breaslă şi de partid erau duşi în groapa comună a Sighetului. După eliberare nu şi-a mai îndreptat coloana vertebrală, rămânând un prea supus şi credincios învăţăturilor partidului comunist.

Au mai fost mulţi printre trădătorii intelectualităţii, printre acei ce au sprijinit instaurarea teroarei. Aceasta le era recunoştinţa faţă de Naţiunea în care se născuseră. Se cerea supunere şi complicitate, iar denunţul devenea piatra de temelie a regimului. Aceştia şi mulţi alţii îşi dăduseră demisia din tagma scriitoricească şi treceau în slujba satanei.

Au fost izgoniţi din literatură, cu toată epoca lor strălucită: Titu Maiorescu, C. Gane, Emil Gârleanu, I.A. Bassarabescu, Matei Caragiale, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, MIHAIL EMINESCU, I. Slavici, Alexandru Vlahuţa, C.S. Aldea, Hortensa Papadat Bengescu, Emanoil Bucuta, G.M. Zamfirescu, Emil Botta, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu De lavrancea, … o întreagă şi adevărată „Istorie a literaturii române”.

Literatura română era mutilată de românii care s-au vândut intereselor străine ale Moscovei, aşa zişii „Patrioţi! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,- Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte” … la care se adăuga apostrofarea de peste un veac: „I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”.

Şi superioritatea culturală comunistă s-a manifestat prin epurarea şi distrugerea operelor înaintaşilor. Cenzurarea şi forfecarea operelor nemuritoare ale lui Eminescu, De lavrancea ,Caragiale şi alţii, s-a dezlănţuit pentru a face loc începutului alfabetizării socialiste în literatură.

Alţii au fost puşi pe rug. A arde o operă, e tot una cu a arde un om. Semnalul operaţiei. „Scrum” l-a dat Mihai Roller, care n-a avut nimic comun cu durerea, tradiţia şi cultura românească.

După ce a scos de la fondul secret al Academiei române manuscrisul cu „Doina” lui Mihail Eminescu şi „telegrama” ţarului adresată la 1877 regelui Carol I, le-a aruncat în flăcări jubilând că a săvârşit o faptă comunistă. Pentru arderea acestor „Documente valoroase”, avusese grijă să-şi acopere actul săvârşit prin iscălitura lui Vianu Tudor, care se scuza după aceea că a semnat ca „primarii”. 
Ce zile dureroase trăia Neamul Românesc!

Şi Mihail Sadoveanu era satisfăcut … şi toţi pigmeii deasemenea. 
În curţile bibliotecilor focul mistuia „Tezaurul Cultural”. N-a scăpat de acest sacrilegiu nici biblioteca „Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta” din Vatra Luminoasă. S-au găsit atunci nevăzători care, din flăcări … pipăind … au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură cu trecutul pe care voiau să nu-l şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere, nu vedeau ceea ce se petrecea. Peste ani, profesorul Gheorghe Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii, mi-au arătat unele cărţi salvate. Printre ele se găseau:

Un dicţionar enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580. 
O Sfântă Scriptură, tipărită în 1875, 
Trigonometria lui Spini Haret, de la 1878, 
Războiul de întregire, de C. Kiriţescu, 
Istoria lui N. Iorga, şi altele …

Bieţii oameni nu ştiau ce salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în războiul de întregire (1916 – 1918), dar plângeau când au auzit ce lucrări au scos din văpăile focului comunist. 
O parte din intelectualii reprezentanţi autentici ai culturii, literaturii şi presei erau aruncaţi în închisorile şi lagărele de exterminare. Primele victime au fost: Mircea Vulcănescu şi Constantin Tonegaru, ambii mucenici ai scrisului, rămaşi în 1952 prin gropile comune. Ultimul reuşeşte să ne transmită un mesaj:

„Prin cărţile de istorie 
„Cei ce vor patina pe dâra de melc lăsată de noi 
„Vor auzi cântecul îndepărtat din nu ştiu al câtelea tom. 
„Cum pianissimo, pianissimo 
„De sub streşini ploaia de sânge îl creşte 
„Pentru libertate, roza vânturilor şi OM”.

Şirul celor ce au păşit prin infernul comunist e nesfârşit, dar se cuvine să amintesc o parte din cei ce nu mai sunt: Gheorghe Brătianu, Aurel Buteanu, Radu Cioculescu, Dumitru Ciurezu, Ovidiu Cotruş, Nichifor Crainic, Alexandru Claudian, Romulus Dianu, Constantin Gane, George Fonea, Radu Gyr, Ionel Groşeanu, Grigore Malciu, Ion Boşca Mălin, Mihai Paulian, Dinu Pilat, Ion Popescu-Prundeni, Romulus Şeineanu, Emil Serghei, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Sandu Tudor, Ion Vinea, Ştefan Văitoianu, Toma Vlădescu, Constantin Hagea şi mulţi alţii.

Paralel cu acest sacrilegiu al „Comorii Literare” a neamului românesc săvârşit de simbriaşii Moscovei, Uniunea Sovietică a acţionat şi direct.

Documentele ce conţineau referinţe despre Basarabia, Bucovina de Nord şi actul Unirii din 1918 au fost împachetate la bibliotecile din ţară, urmând să ia drumul Rusiei. Inimosul profesor bucovinean Claudiu Usatiuc a fost informat că în localitatea Orlat sunt pregătite pentru plecare, spre răsărit, documentele Bibliotecii ASTRA de la Sibiu. Imediat a acţionat şi a reuşit să salveze într-o noapte cele mai importante dintre ele şi să le adăpostească la loc sigur.

În Februarie 1953, Claudiu Usatiuc a fost răpit de pe stradă în Timişoara şi a sfârşit exterminat în beciurile securităţii, pentru curajoasa activitate dusă în favoarea afirmării drepturilor strămoşeşti asupra Bucovinei, în timp ce Uniunea Sovietică urmărea să şteargă orice însemnare documentară asupra ţinuturilor pe care le-a răpit. In acest scop, în anul 1949 o comisie venită de la Moscova a colindat bibliotecile înregistrând documentele ce mai scăpaseră focului mistuitor. Peste trei ani, o altă delegaţie a venit tot din răsărit şi a ridicat actele înregistrate, sub protestul unor studii, fără nici un proces verbal.

Când în 1960 Gheorghiu Dej a cerut restituirea documentelor ridicate cu 8 ani mai înainte, Uniunea Sovietică a răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă de acest fapt.

Pentru a reface fondul istoric s-a făcut apel la deţinătorii de scrisori sau orice fel de acte referitoare la trecutul Ţării, ca să le vândă bibliotecilor.

Paralel, regimul comunist s-a gândit că închisorile sunt pline cu o serie de fruntaşi politici încă neexterminaţi şi care participaseră la acte şi evenimente istorice, sau deţineau informaţii valoroase. Pentru a nu pierde acest „Capital preţios” care trebuia eliberat în urma presiunilor internaţionale, s-a trecut la stoarcerea lui. Aceasta însemna şi o sursă pentru istoria partidului comunist pe care se scremeau s-o confecţioneze. Deţinuţii politici sub presiune, ameninţări sau promisiuni deşarte, puteau da declaraţii după indicaţiile ofiţerilor politici, singurii a toate ştiutori.

Aşa a început a doua fază a reeducării, când fără o înjurătură, fără o palmă trebuia să scrii şi să scrii tot ce ştii despre tine, despre cunoscuţi, despre activitatea criminală a partidelor, bine înţeles sub îndrumarea atentă a politrucilor, ajunşi arbitrii autorizaţi ai istoriei. Metodele diabolice le vom urmări paralel cu desfăşurarea acestei vaste şi dureroase acţiuni, în volumul III.

Revenind la mijloacele de infiltrare ale comunismului în România, regimul dictatorial impus de Moscova incapabil să se afirme prin realizări, a făcut uz de o propagandă deşănţată pe toate căile posibile.

Presa a fost prima unealtă prin care au început să lovească la temelia neamului românesc şi în toţi adversarii comunismului. Toţi erau catalogaţi de fascişti, împotriva tuturor adversarilor se arunca cu noroi pentru a-i intimida. Presa era aceea care da tonul şi inventa fără ruşine tot felul de minciuni. Scânteia, Scânteia Tineretului, Munca, România – zisă – liberă şi alte fiţuici comuniste au început să otrăvească sufletele oamenilor. Minciuna era o virtute şi insultele se găseau în fiecare frază debitate de scribii plătiţi de analfabeţii instalaţi la conducere. Deoarece lumea nici din curiozitate nu citea aceste maculaturi ordinare, s-a trecut la micşorarea simţitoare a cotei de hârtie acordată presei partidelor tradiţionale angajate în slujba salvării naţiei: Dreptatea, organul partidului Naţional Ţărănesc; Liberalul, organul partidului Naţional Liberal; Curierul, Patria, România Democrată, Brazda şi încă multe altele care luptau cu străşnicie să dezvăluie adevărul şi să-şi păstreze independenţa. Până în primăvara anului 1947, toate ziarele cu vederi democratice au fost lichidate. Lichelele dornice să parvină şi să scrie pentru bani – la comandă – s-au pus de la început în slujba presei comuniste. Ceea ce s-a scris în această perioadă este o ruşine pentru presă, ruşine ce va rămâne peste veacuri. Iar cei care au făcut-o nu vor avea niciodată nici o scuză, chiar dacă vor motiva câştigarea existenţei. Câştigarea existenţei nu presupune folosirea minciunii, care a devenit firul călăuzitor al articolelor pentru a defăima pe adversari şi a produce confuzie în opinia publică. Şi din această ruşine caută astăzi să se inspire unii intelectuali în susţinerea regimului marxist falimentar. Aceşti zişi ziarişti, sau redactori, ca să se simtă mai flataţi, nu s-au dat la o parte de la răstălmăcirea evenimentelor istorice. Convinşi că vor stăpâni o veşnicie, au urmărit să deformeze realităţile, socotind că ceea ce se scrie în presa comunistă va fi luat ca referinţă în viitor. Astăzi asistăm cu dezgust la practica comunistă de a face trimiteri, de a da citate din ziarele de după 1945, iscălite de criminalii şi bătăuşii care terorizau populaţia, atât pe străzile Bucureştiului, cât şi în toate oraşele României.

Un fapt de autentică imoralitate literară îl constituie cazul lui Petru Dimitriu, fost colaboraţionist notoriu al regimului comunist. în timp ce noi ne stingeam văzând cu ochii la „Canalul Morţii”, el se plimba printre scheletele însufleţite inspirându-se pentru „Drum fără pulbere”. Până la urmă a luat drumul dizidentei neavând curajul lui A. Fadeiev. 

Alexandru Claudian. Scriitor şi profesor universitar. Social Democrat. Arestat împreună cu soţia. Cu gândul în trecut, cu ochii la realitate, a plămădit o poezie în închisorile de exterminare: 

„Şi-ai spus copilului cu ochi căprui, 
In an o mie nouă sute şapte: 
ŢĂRANII au dreptate. Sunt sătui 
De vorbe serbede, şi trec la FAPTE”…

(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. II)