Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.
Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului 1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate şi gingăşie.
Prin 1967, fiind student în Bucureşti, am ajuns la Mănăstirea Plumbuita. O bătrânică simpatică şi credincioasă a ţinut să-mi spună că „în urmă cu ani buni acolo era stareţ Părintele Sofian şi acum este la Mănăstirea Antim”. M-am dus la Antim şi l-am văzut: era „blând şi smerit cu inima” aşa cum ne-ar dori Domnul Hristos pe toţi (Matei 11, 29). L-am întâlnit apoi de multe ori pe când eram laic, preot, doctorand şi episcop. Cu vremea, am aflat că Părintele Sofian a trecut şi el prin calvarul temniţelor comuniste, mărturisindu-L pe Hristos.
… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut,- i-am făcut icoana.
